PARTICIPAREA LA MARILE EVENIMENTE MONDIALE
C - AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
(Extras din „În căutarea unei noi șanse – Săgeata‟ de Victor Andreica și Stelian Albu)
Țara noastră era mică și aflată la răspântia imperiilor.
De multe ori marile puteri s-au împiedecat în împlinirea vrerii lor de spațiul geografic dintre Carpați și Marea Neagră, creând evenimente și angajând locuitorii în confruntări armate, cu final extrem de dureros.
Pregătirea unui, eventual, al doilea război a început de prin anii 1934 – 1936, când armata a fost sprijinită să se refacă şi să-şi ridice potențialul de luptă. Din comuna Scurteşti, 51 locuitori au fost stabiliți să pună la dispoziţie atelajele pentru transportul „grăunțelor” ce vor fi adunate la rampa din gara Buzău, spre a fi orientate apoi spre aprovizionare, în 1934, a efectivelor militare. În 1936 au fost rechiziționate atelaje particulare, aducându-se la zi şi evidenţa persoanelor apte să participe la un eventual război. S-au stabilit, în acest scop: căruţele, carele, caii şi boii, de rechiziționat, dar şi croitoriile care vor lucra efecte pentru trupe, precum şi curelăria și harnașamentele care vor fi puse la dispoziția armatei.”
În 1937, primăria a înaintat organelor judeţene o situaţie cu familiile recenzate în scopul cazării oamenilor în caz de forţă majoră.
Tot în 1937 se organizează şi se înfiinţează detaşamente de străjeri, care reuneau copii, adolescenţi şi tineri între 7–18 ani, care sunt prinşi în forme de pregătire premilitară.
În anul 1938, Dâmbroca avea statut de comună de sine stătătoare, localitatea înregistrând 47 orfani de război, din care cel mai „școlit” absolvise 5 clase, iar cel mai puţin pregătit avea o clasă.
Din această categorie:
-
8 cazuri erau cu 5–7 copii,
-
3 cazuri 4 copii,
-
24 cazuri 2–3 copii.
Au fost recrutați spre a fi trimişi într-un eventual război 57 bărbaţi, iar 71 săteni au contribuit la susținerea bugetului militar cu câte 5 lei, cu titlul „pentru fortificarea graniţelor de vest”.
Numărul concentraților era de 26 bărbaţi, iar primăria comunei Dâmbroca, informa Prefectura că „în localitate sunt 43 săteni, lipsiţi de cel mai elementar mijloc de subzistență.”
A continuat tot mai intens acţiunea de rechiziționare, în vederea asigurării alimentelor şi mijloacelor de transport pentru armată.
În decembrie 1940, au fost recenzați tinerii născuţi în 1923, în număr de tineri, fiind atenționați să se pregătească pentru încorporare şi trimiterea lor pe fronturile care vor fi deschise, iar Ministerul Afacerilor Interne, comunică primăriilor, prin Ordinul 18.844/nov.1940, reglementarea marcării sărbătorilor religioase, comemorările naţionale şi aniversările familiei regale.
Așa s-a petrecut și în a doua conflagrație mondială din perioada 1941 – 1943, când cca 100 de bărbați, din satele Săgeata și Găvănești, au fost mobilizați pe teatrele de operațiuni din est și din vest. În atare condiții, din Săgeata, 65 de bărbaţi în putere și-au găsit sfârșitul în primii 3 ani de război.
Acestora li s-au mai adăugat încă 24 de moți și dispăruți în ultimii 2 ani ai războiului, respectiv în anii 1944 – 1945.
Din cele 3 sate ale comunei Găvănești, în același dosar se află o listă cu cei 25 de morți și dispăruți.
Și în Cazul comunei Găvănești, listei de 25 morți și dispăruți, s-au mai adăugat 14, care și-au jertfit viața în ultimii 2 ani ai războiului
În perioada 1940 – 1941 s-a consemnat o creștere a ponderii cetățenilor asistați. Astfel, în Găvănești 56 familii ale celor concentrați pe front, dar și alții 183 de săteni, considerați nevoiași, primeau, lunar, ajutoare, atât centralizat – din fonduri locale și ale Prefecturii, dar și din resurse funciare puse la dispoziție de „Onor Ținutul Bucegi‟, prin intermediul administrației plasei Câlnău.
În vederea continuării acțiunilor de rechiziționare a animalelor și materialelor pentru război, în 1940 s-a dispus recensământul cailor, în comuna Găvănești înregistrându-se 112 cetățeni care dețineau bidivii, 137 guri de ham și 146 trăsuri.
În dosarele primăriei s-au adunat documente care atestă cereri de ajutoare materiale – către comunitatea locală, plasă, ori Prefectură – din partea văduvelor, orfanilor și mutilaților de război, așa cum este cazul în dosarele: 20/1944, 8/1946, 3/1946 (se solicită lemne de foc de către 126 invalizi fără niciun mijloc de întreținere)
Când trupele sovietice au trecut la contraatac, eliberând teritoriul rus, s-au creat formațiuni militare de luptă împotriva Germaniei.
S-au constituit două divizii:
„Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloșca şi Crișan”, în componenţa cărora au fost incluși şi câţiva voluntari din comuna Săgeata și Găvănești, aceștia fiind: Gheorghe M. Oancea, Ion Crețu, Gheorghe Bâlhăceanu, Ion Crăciun, Gheorghe Crăciun, Haralambie Georgescu, Nicolae Baboi și Costică Oprea.‟
„Evidențele păstrate la arhive evidențiază că, în perioada 1941–1945, sute de telegrame sosite de pe fronturile de Răsărit ori Apus, anunțau că „x, z ... au căzut la datorie şi patria le va fi recunoscătoare”, iar dosarele cercetate, abundă în cereri de ajutoare pentru văduve şi orfani.
În acele condiţii, comemorarea eroilor a devenit o sărbătoare naţională în România şi coincide cu marcarea Înălțării Domnului. Această tradiţie este menţionată în Programul de comemorare a eroilor, lansat în 1935, promovat de Societatea „Cultul Eroilor” București, care glăsuia, într-un limbaj ales: - Sărbătorind amintirea eroilor, osebit de pietatea ce-o datorăm rămășițelor lor pământești, le sărbătorim spiritul nemuritor, ca şi frumuseţea morală şi idealismul pentru care s-au jertfit.”. În acest spirit, au fost ridicate monumente dedicate eroilor.” (Extras, din „Un spaţiu în competiţie cu timpul – Vadu Paşii”)
DIN RELATĂRILE UNOR CONCETĂȚENI
„De când plecase militar, în treizeci şi şapte, venea acasă doar rar de tot. Numai concentrări, când colo, când dincolo; îi tot muta; primea uneori câte o carte poștală de la el, cu ștampila cenzurii. Pe urmă începuse războiul. El ştia că are să fie război. Se înnegura uneori: „- Ce-ai să te faci tu, singură, cu gospodăria, cu copiii, cu pământul?..” Era nebărbierit, tras la faţă, slăbise. I se cuibărise în brațe şi el nu zisese decât „-Măi, Dumitră!” şi ea începuse să plângă încet, cu faţa îngropată în mantaua lui de postav, aspră. Mai târziu avea să povestească nepoţilor despre seara aceea, căci şi-o amintea bine; îl mai văzuse o singură dată, când trecuse cu frontul înapoi; era rănit la cap şi la un braț, dar spusese că nu poate să stea acasă, trebuie să meargă cu toţi ceilalți până când s-o termina sau până când... Avea să spună cum s-a trezit întâi Gheorghiță şi sărise de sub plapumă: „-Tăticule!”, apoi Florica, şi cum i-a ţinut pe amândoi în brațe şi nu-i mai venea să le dea drumul, în timp ce ea făcea lumina lămpii mai mare şi se apuca să-i pregătească ceva să mănânce. După ce mâncase, copiii nu vruseseră să se mai culce. El le spusese poezii din cărțile de şcoală, le cântase, zisese: „– Pe Gheorghiță să faci cum știi, chiar dacă mai vinzi din pământ, numai să-l dai să învețe mai departe. Poate chiar ofiţer să ajungă. Timpurile or să se mai schimbe, dar o să fie întotdeauna nevoie de oameni de ispravă. Cu Florica nu ştiu, mai vezi, poate ea să rămână pe lângă tine. Şi să faci verandă la casă, aşa cum am gândit noi! (Din „Erezii Pioase” de Radu Voinescu - Dâmbroca)
„Aş menţiona doi fraţi de înaltă onoare pentru sat. Este vorba despre fraţii Cojocaru. Au locuit în satul Dâmbroca la sfârşitul veacului XIX şi începutul celui de al XX – lea. Erau cu 3–5 ani mai în vârstă decât Ion G. Coman. Au locuit la şosea, unde acum este loc viran, între Vasile Dragomir (Geambaşu) şi Dinu Constantin (Munteanu).
Tatăl lor avea o casă modestă şi o bărăcuţă, ca Băcănie – Prăvălie. Era deci un mic comerciant. Erau rude cu Stan Voinea (tatăl lui Neagu Voinea). Băiatul cel mare a avut gradul de colonel şi a fost comandant de divizie pe frontul de est (1941–1944).
După 23 august 1944, s-a ocupat de organizarea şi instruirea unei noi divizii, la Medgidia. La pensionare a primit gradul onorific de general. Băiatul cel mic a avansat până la gradul de colonel. A fost comandant de mare unitate, la Pitești. Informațiile despre aceşti doi fraţi, sunt de la Ghiţă Coman.” (Prof. Constantin Enuş)
Al doilea război mondial este încă viu în memoria celor care au astăzi o vârstă de peste 70 ani. Dintre văduvele de război, din satul Dâmbroca, a mai trăit doar Ioana Florea, până în 2015, murind la vârsta de 101 de ani. dar dintre copiii orfani, sunt mai mulţi. Între 1942 – 1944, nu se prea ştia ce este pe front, căci nu erau mijloace de comunicare, sau dacă se mai citea câte vreun jurnal, de către lumea adunată la „radio şanţ” (adunare la marginea şanţului), știrile erau încurajatoare şi subţiri. Uneori știrile primite erau transformate în zvonuri, mai mult sau mai puţin pesimiste.
Când au început să apară escadrile de avioane, pe cerul satului, la înălțimi că de-abia se vedeau, am văzut semnele războiului la noi acasă.
Lumea se temea de ocupația sovietică şi mai ales de caracterul soldaţilor ruşi care se comportau grotesc şi erau însetați de sex. Mai întâi au trecut nemţii, în retragere grabnică şi se purtau civilizat cu femeile și cu copiii. Probabil că se gândeau şi ei la copiii lor, de acasă şi de dor, dădeau copiilor noştri din bunătățile ce le aveau în ranițe (conserve, dulciuri). Unii din ei au făcut popas şi în Dâmbroca, câte o noapte, sau se ascundeau pe sub malul de lângă cimitirul satului. Când au început să vină ruşii, mai întâi au apărut avioane pe deasupra satului şi au aruncat bombe, dar nu prea explodau. Aşa se făcea că folclorul intra imediat în acţiune şi copiii cântau:
La Dâmbroca pe Suhat,
Multe bombe tu ai dat,
Niciuna n-a explodat,
Rusule, rusule
Nimica n-a păgubat,
O oaie şi-un kil de cheag!
Au apărut şi unii dintre sătenii care au fost plecaţi pe front, dar au trebuit să meargă imediat pe frontul de vest.
Treceau şi unele avioane americane, la joasă înălţime şi se auzeau mitralierele. Aflam de la oamenii mari că americanii îşi descarcă muniția, nu au interes să continue războiul. Am văzut cum un avion american mergea pe deasupra lizierei de salcâmi, care desparte suhatul de linia care duce spre zona de câmp „La Pădure”: Mi se părea că stă pe loc, deasupra salcâmilor şi am auzit rafala de mitralieră. Mă aflam cu bobocii pe suhat şi m-am speriat foarte tare. Nu-mi ajungeau picioarele de pământ, aşa de tare am fugit spre grădina mare a noastră, aflată la marginea satului.
Prin toamna anului 1944 au venit ruşii şi am înţeles că au mai prins, din urmă, nemţi rătăciți de trupele lor şi i-au aranjat aşa cum ştiau ei mai bine.
Într-o zi am văzut mișcări pe suhat (i se mai spune şi „După Oboare”). M-am ascuns după un salcâm mare din fundul grădinii şi deodată văd cum trec în goană doi călăreți şi trăgeau unul în altul. Am presupus că un rus alerga după un neamţ. Treptat a apărut puhoi de trupe rusești şi şi-au instalat corturile pe suhat (suhatul era destinat pentru păscutul vitelor, nu avea culturi de vreun fel). Să vezi corturi, unul lângă altul, pe tot suhatul. Cred că asta se petrecea prin 1945 şi trupele respective erau în retragere, după victoria de la Berlin. Copil fiind, eram curios şi m-am apropiat de corturi. Un rus m-a îmbiat să merg la el, spunând: „Иди сюда, мальчик!” (vino încoace, băiete). Poftele pentru ceea ce îmi arătau (conserve, biscuiți...) erau mari, dar aveam în mine frica, alimentată şi de mămica, cum că ruşii sunt răi şi cine ştie ce se poate întâmpla, aşa că am luat-o la fugă spre casă.
Au stat mult, ruşii, pe suhatul satului nostru şi făceau dese incursiuni pe la casele oamenilor. Unii mi-au părut civilizați şi neagresivi, dar spaima era mare, mai ales pentru noaptea, când căutau băutură şi hazaici. Mămica a aranjat să locuim în podul casei şi numai cu o lumânare aprinsă, pentru ca în caz că vom fi vizitați de ruşi să creadă că e casă părăsită. Într-o zi, o vecină strigă: „Sando, ruşii!” Mămica se afla pe șura cu paie, îi aranja coama, să nu pătrundă apa şi să mucezească paiele de grâu (baza materială pentru foc, pe vremea aceea). Nici nu ştiu cum a alunecat de pe șura înaltă şi a fugit în ascunzătoarea din pod.
Mamaia, Veta IONIȚĂ - Un destin ca un rug în flăcări
|
|
S-a născut în anul 1911 într-o familie de țărani nevoiași pe nume Bița Neculai alături de sora Mița, ducând în prima tinerețe o viață plină de nevoi, la muncă câmpului și fără școală. Mama ei, Rada, o țărancă aprigă și destoinică, a învățat-o de mică că viață este grea fără muncă, că pământul este principala sursă sigură de viață, iar Dumnezeu este singurul stâlp de care poți rezemă în vremuri de restriște.
Nu avea decât 5 ani, când tatăl ei Bița Neculai a fost chemat pe front, în războiul pentru întregirea neamului (1916-1918) și nu s-a mai întors, toate visele copilăriei năruindu-se, din acel moment.
În anul 1928, la vârstă de 17 ani , prin căsătorie, a intrat în familia lui Ioniță Ion , care la rândul sau avea 6 copii, printre care și Ioniță Constantin, viitorul soț.
Nu știa în acel moment că viață îi va oferi alte necazuri și greutăți, pe care numai un caracter puternic, de țărancă autentică, învățată la „școala timpului acelor vremuri” o va ține ca un stâlp în calea vâltorilor vieții ce vor urma. Pentru noua familie, a urmat o perioadă aspră, cu multe coborâșuri, ca după război și primul copil venit pe lume, născut mort. Singurele bucurii și speranțe de viață palpabile au fost nașterea copiilor: Nicolae(Nicu), Apostol (Telu), Georgeta, Sanda, Dumitru (Mitu) și Ioana (Onița).
|
dar de bucurii, nici nu putea veni vorba, în acele timpuri tulburi pentru țară, deoarece nici nu se cicatrizase în suflete ororile primului război mondial, în care tânăra mama își pierduse tatăl, mort pe front - erou, că viața o punea, încă odată, la o altă încercare teribilă pentru o femeie rămasă acasă singură, cu cinci copii, prin trimiterea pe front a soțului, de acesta dată în al doilea război mondial (1940-1945). A urmat o perioada grea, cu lipsuri de tot felul, cu grija copiilor și a întreținerii gospodarei, cu munca la câmp de dimineață până seară și uneori cu rămânerea în câmp peste noapte, cu copii cu tot, dat fiind faptul că deplasarea se făcea anevoios cu carul cu boi și distanță era mare între sat și locul proprietății pământului. Și ca această caznă să fie perfectă amintim episodul în care neplătind dările către stat, datorită situației în care se află, autoritățile locale au arestat-o și închis-o șase zile în beciul Primăriei, de unde a fost scoasă la rugămințile în corpore ale copiilor, veniți după mama închisă și cu promisiunea să aducă agoniseala ce o avea strânsă acasă, în contul datoriei. Ruga la Sfântul Dumnezeu și speranța că războiul se va termină și că soțul se va întoarce nevătămat acasă, o ținea însă „în picioare ,trează”, zi și noapte.
Nu mică i-a fost bucuria și tresărirea sufetului când într-o dimineață s-a trezit cu soțul acasă, venit pentru câteva zile în permisie de pe front, ca o răsplată pentru faptele de vitejie petrecute acolo. Au fost clipe când speranța de viață tihnită, cu familia reîntregita s-a înfiripat ca o flacăra în sufletele lor, obosite de griji și de întrebări rămase fără răspuns în față destinului.
Aceste „vise” s-au spulberat repede, permisia s-a terminat, soțul s-a reîntors pe front și viața Vetei lui Constantin Ioniță parcă a devenit mai apăsătoare și mai grea după această încercare. Să fi fost oare o premoniție pentru ceea ce va urma!? Din nou își punea speranța, în bunul Dumnezeu, mergând în fiecare zi de sărbătoare la sfânta biserică din sat, rugându-se pentru binecuvântare. Simțea greutatea vitregiilor destinului ca pe o cruce, care trebuia urcată pe Golgota vieții și uneori chiar i se părea normal acest fapt.
Cursul vieții avea să-și arate din nou colții, când într-o zi, la nici opt luni de la venirea soțului în permisie, a primit vestea morții acestuia, căzut ca un erou, pe front, în luptele de la Cotul Donului. Rămasă văduvă, la nici 30 de ani și, cu șase copii, cel mare având vârsta de 11 ani, iar cel mai mic nenăscut, a primit, ca pe un trăsnet vestea morții soțului. Cu toate acestea, a înțeles că trebuie să-și crească, în demnitate și cu frica lui Dumnezeu, copii rămași în grija sa, muncind în continuare din greu pământul, pentru a-și salva familia. Și a reușit, ajutându-și copii, așa cum a putut, aceștia ajungând în timp, la casele lor, întemeindu-și fiecare o familie, fata cea mică, Ioana, reușind chiar să absolve Facultatea de Matematică, din București.
A mers la cele veșnice la venerabila vârstă de 92 de ani, înconjurată de 12 nepoți și „mi-o amintesc ca pe o femeie strașnică și demnă până în ultima clipă a vieții. Când mă mai duceam pe la ea o întrebam de ce are două paturi în camera strâmtă în care locuia, iar răspunsul venea de fiecare dată înțelept și plin de tristețe: „pentru că atunci când, din cauza gândurilor care te apasă, nu poți dormi, te muți în celălalt pat ca să o iei de la … capăt!” -povestește nepoata ei, Sofica Ioniță-profesor la școala din sat.
„Potrivit statisticilor, pierderile României în cel de-al Doilea Război Mondial au depășit 300.000 de morţi: 147.000 pe frontul de răsărit, 167.000 pe cel din apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste 2.000.000 de persoane: reținuți, anchetați, condamnați prin sentinţe judecătoreşti, condamnaţi administrativ, internaţi în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportaţi. Dintre acestea, au pierit în celule sau în lagăre de exterminare cam 300.000.” Florin Pavlovici în Tortura, pe înțelesul tuturor (2001)
|
|