DEZVOLTAREA SOCIO-ECONOMICĂ
CAPIT.IV.1.- VIAŢA SOCIALĂ
1.-PERIOADA DE PÂNĂ ÎN 1940.
Viața țăranilor români era precară în perioada interbelică.
Tinerii se căsătoreau de la vârste foarte fragede, după care începeau să muncească în gospodărie, trăiau în case cu o cameră sau două din chirpici sau din nuiele, bulgărite cu lut, în care se înghesuiau toți membrii familiei, iar uneori, iarna, mai erau băgate şi unele animalele, mai sensibile la frig.
Familia şi căsătoria erau adevărate instituţii în mediul rural. În general, familia se ocupa din timp să le asigure copiilor câte o suprafață de teren pentru a o lucra atunci când se vor așeza la casele lor. Rudele apropiate celor căsătoriți îi ajutau să îşi construiască o casă nouă. În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre băieţi, care urma să o moștenească, cu obligația de a-i întreține pe părinți până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericești şi pomenile. În momentul căsătoriei, fetele primeau şi ele pământ, dacă familia era înstărită, dar, în general, zestrea lor consta din lucruri, care erau necesare la întemeierea noului cămin, care se aflau în renumita ladă de zestre. Vârsta căsătoriei era mică. La băieţi ea începea de la 15-16 ani, în timp ce la fete de la 12-13 ani. Erau puțini cei rămași necăsătoriți. Dintre aceștia, bărbații proveneau din rândul argaților, categorie foarte săracă, iar din rândul femeilor făceau parte cele care aveau infirmități fizice. Tocmai pentru că instituţia căsătoriei era sacralizată de Biserică, în mediul rural concubinajul era rar.
La ţară divorțurile erau mai rare. Femeile văduve nu se mai căsătoreau decât în cazuri excepționale, în vreme ce bărbații văduvi îşi căutau o nevastă pentru a se ocupa de gospodărie.
Uneori, în familiile sărace, fără pământ sau cu pământ puţin, bărbaţii erau nevoiţi să-şi părăsească familia săptămâni întregi, ca să meargă în târguri îndepărtate pentru a-şi vinde diverse produse agricole sau meşteşugăreşti, sau pentru a practica micul negoţ şi cărăuşia. De multe ori acest efort lăsa urme. Se îmbolnăveau pe drumuri, pentru că mâncau chiar mai prost decât acasă, dormeau puţin, de multe ori în căruţă (mai ales cărăuşii), nu aveau condiţii pentru a se spăla etc.
|
|
Bărbații se ocupau mai ales cu muncile câmpului, iar femeile se dedicau în special treburilor gospodărești.
Neavând bani să-şi cumpere haine de la oraș, ţăranii foloseau îmbrăcămintea confecționată acasă de soțiile lor. Ele torceau mai ales cânepă, in şi lână.
Viaţa ţăranului român era grea, iar alimentaţia, în general, insuficientă. Durata medie de viaţă în România era scăzută. La începutul secolului se cifra undeva în jur de 36 de ani, dar nu se baza pe o statistică completă, ci pe calcule aproximative. În 1932 era estimată, de această dată potrivit datelor statistice, la 42,01 ani, se arată într-o lucrare „Viaţa cotidiană a ţăranului român în perioada interbelică‟, de către istoricul Sorin Buzatu. Şi viaţa femeii era foarte grea. Numeroasele naşteri consecutive, la care se adăugau surmenajul sau chiar subnutriţia, contribuiau la epuizarea organismului feminin.
|
Pentru că părinţii erau ocupaţi cu muncile, copiii de la ţară nu beneficiau de atenţia cuvenită. Ei creşteau mai mult singuri. În timpul muncilor agricole, copilul mic era lăsat acasă în seama fraţilor şi surorilor mai mari. Nici măcar copiii sugari nu beneficiau de o atenţie sporită, adesea erau la câmp și lăsați la căruță, pentru a pute fi alăptați când plângeau prea tare. Copiii erau privaţi şi de asistenţa medicală. De altfel, din cauza aceasta şi din lipsa unei igiene preventive, foarte mulţi copii mureau de maladii epidemice, iar alţii rămâneau cu sechele grave de pe urma bolilor de care suferiseră.
Ţăranii se distrau la cârciumă, bâlciuri şi hore.
În zilele de sărbătoare, bărbaţii se adunau în fața primăriei unde discutau politică, dar şi despre recoltă, preţuri şi alte problemele cotidiene. O bună parte din timpul liber şi-o petreceau la cârciumă, unde discuţiile aprinse degenerau adeseori în înjurături sau chiar bătăi.
Femeile ieşeau la poartă, se aşezau pe şanţul din faţa curţii şi discutau probleme de familie şi despre treburile casnice. Duminica sau în zilele de sărbătoare familiile se reuneau cu rudele lor şi luau masa în comun. Alteori naşii şi finii se vizitau reciproc. Existau zilele de bâlci sau de târg când unele familii, parţial sau în întregime, părăseau satul pentru a asista la aceste evenimente, care le scoteau din anonimatul cotidian. Cel mai plăcut prilej de petrecere a timpului liber la ţară era reprezentat de nunţi şi hore. Aici era locul unde se întâlneau băieţii şi fetele şi unde îşi făceau în mod discret declaraţii de dragoste. La hore veneau şi părinţii tinerilor, ca la un spectacol pentru întregul sat. Horele se organizau în aer liber. Cu ocazia acestor evenimente şi mai ales la slujba de duminică, ţăranii se îmbrăcau cu ceea ce aveau mai frumos şi mai bun. În restul timpului, ei purtau adesea haine cârpite şi ponosite. Îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie. În perioada interbelică se mai purta încă, în multe regiuni ale ţării, costumul popular. Tineri tindeau însă să imite portul de la oraş. La nunţi, mirii şi naşii îşi comandau haine din stofă, ghete şi pălării de la oraş.
În mediul rural existau trei mari feluri de locuinţe (depinzând de locurile de proveniență ale însurățeilor, împroprietăriți pe moșiile comunei): casele de munte, cele de deal şi cele din zonele de câmpie.
Cele de la munte, de regulă aveau temelii de lemn, de bolovani sau de prundiş de râu, fiind construite din bârne, peste care se aşeza un strat de tencuială, fiind acoperite cu paie sau cu șindrile. Aceste locuinţe erau în general, mai solide şi mai confortabile decât cele de la deal şi mai ales, decât cele de la câmpie.
Zonele de şes erau sărace în păduri, fapt ce a determinat populaţia localnică să-şi construiască case din chirpici, fără o temelie propriu-zisă, cu pământ bătătorit pe jos, fără podele şi acoperite cu stuf sau coceni de porumb, fiind foarte rudimentare în privinţa stilului şi al confortului. Casele din regiunile de deal, nu aveau nici ele temelii, ci erau aşezate direct pe pământ. Majoritatea lor nu erau podite. Acoperişul lor era din stuf sau din paie. Ele erau mai mici, aveau pereţii din nuiele sau din lut şi erau acoperite cu paie, coceni sau trestie, având ferestre fixe astupate cu hârtie şi fiind lipsite de mobilă, în afară de câteva scânduri, acoperite cu o rogojină, pe care dormeau laolaltă câte 7-8 persoane. Totuşi, după reforma agrară s-a constatat un progres în sistemul de construcţie al locuinţelor. S-a început înlocuirea chirpiciului cu cărămida, iar ţigla a luat locul stufului şi cocenilor. Cu toate acestea, casa ţărănească continua să rămână sub limita confortului elementar şi de siguranţă a sănătăţii. Cum tinerii căsătoriţi se separau de gospodăriile părinţilor, multe locuinţe au fost ridicate în grabă, fiind de fapt improvizate, urmând a fi definitivate şi extinse în viitor. Existau numeroase case cu o singură cameră. Aici erau îngrămădite toate obiectele, bune sau rele, necesare sau nu.
Aceste case serveau deopotrivă de bucătărie, sufragerie şi dormitor pentru întreaga familie oricât de numeroasă ar fi fost ea. În casele cu două sau mai multe încăperi, una din camere, în general, cea mai mare (i se spunea casa mare), era destinată pentru primirea oaspeţilor.
Aceasta era mobilată cu cele mai bune lucruri ale gospodăriei, nefiind, de obicei, folosită de membrii familiei. Cea de-a doua cameră era folosită ca odaie de dormit. Dar nici aceste locuinţe nu erau departe de primele din punctul de vedere al confortului. Casele dispuneau de o vatră de foc pe care se cocea pâinea şi se făcea mâncarea. Iluminatul locuinţelor se făcea cu lampa alimentată cu petrol. Se mai foloseau şi lumânări din seu de oaie.
După 1918, camerele au devenit mai luminoase deoarece tradiționala piele de burduf care se punea la ferestre a fost înlocuită cu geamuri de sticlă. Încălzirea camerelor se făcea folosindu-se cocenii, paiele, sau chiar baliga uscată de vacă sau de cal. Dormeau cu animalele în casă.
Alături de casă se aflau restul anexelor: grajdul pentru vite, coteţul pentru porci, poiata păsărilor, şopronul în care se ţineau uneltele. Ţăranii mai înstăriţi aveau fânar, o construcţie din lemn, acoperită, în care se depozita nutreţul pentru vite. Cele mai frumoase case din mediul rural erau conacele boiereşti. Acestea fuseseră în marea lor majoritate construite înainte de Primul Război Mondial.
Un obiect de mobilă nelipsit din interiorul locuinţei ţărăneşti era lada care prezenta o mare variaţie de forme şi dimensiuni.
În casele ţărăneşti, pe perete, întotdeauna spre răsărit, se aflau aşezate icoanele. Alături de icoane se punea uneori un pistornic, buchete de busuioc, iar deasupra un ştergar.
În camerele supraaglomerate, mai ales iarna, ţăranii aveau prostul obicei de a adăposti şi unele dintre animalele din gospodăria lor: viţei, miei, purcei abia născuţi şi cloştile care îşi aveau cuibul sub pat.
Ţăranii erau foarte reticenţi faţă de medici şi tratamentele medicale, la care recurgeau rar. Aproape jumătate dintre locuitori erau analfabeţi La ţară copiii erau obligaţi de părinţi să-i ajute la muncile câmpului, din această cauză ei neputând să mai frecventeze cursurile şcolare, cu excepţia perioadei de iarnă când erau mai liberi.
În anul 1924 s-a introdus învăţământul general şi obligatoriu de şapte clase în locul celui de 4 clase, dar în foarte mica măsură a fost soluționat.
De fapt, în toate satele comunei Săgeata, viața socială a fost foarte asemănătoare cu cea din satul Dâmbroca, așa că exemplificăm cu cazuri concrete din acest sat, având culese date din cartea Curcubeu peste timp :
Începând de la formarea satului – 1881, oamenii au căutat să se ajute la: construirea caselor, la muncile câmpului, se împrumutau cu uneltele agricole, căci fiind proaspeți însurăţei nu dispuneau de la început de toate dotările necesare unei gospodării. Acest aspect se poate lesne intui.
Însurăţeii erau proveniţi din zonele de deal şi de munte ale Buzăului: Goideşti (actuala comună Brăieşti), Cernăteşti, Aldeni, Chilii şi mulţi se cunoşteau între ei, din zonele de provenienţă şi erau chiar cu diverse grade de rudenie. În satul nou format şi-au mai făcut rude şi prieteni, aşa încât trăiau într-o perfectă armonie.
Spre exemplu, în satul Dâmbroca, unele familii au devenit tot mai numeroase: Codarii (familia Voinea, zisă Coadă), Pănarii (familia Pană), Dedarii (familia Dedu), Puşcoii (familia Dumitru şi familia Toma), Miricii (familia Mirică), Frizii (familia Săftoiu, zisă Frizu), Bratosinii (pornind de la Stan Munteanu), Lălarii (familia Lalu), Ciopecii (familia Ciopec), Baroienii (familia Baroian), Podarii (familia Stanciu), Pandelii.
Însurăţeii au adus cu ei tradiţiile din zona de provenienţă şi satul a căpătat obiceiuri şi tradiţii din toate zonele respective, având astfel o mai bogată zestre etnografică faţă de satele din jur. Frumuseţea tradiţiilor şi noutăţile care şi le împărtăşeau reciproc i-a legat tot mai mult pe săteni, prinzându-se în acţiuni comune de întrajutorare, distracţie şi credinţă (clăci, hore, tradiţii bisericeşti...)
Adevărat este şi faptul că oamenii nu puteau fi toţi la fel. Unii erau mai gospodari şi strângători, alţii mai puţin gospodari şi risipitori, aşa încât s-a făcut o stratificare socială: ţărani săraci, mijlocaşi şi chiaburi.
Chiar şi în aceste condiţii de departajare a nivelului de avere, oamenii au rămas sociabili, dar nu erau organizaţi pe diferite asociaţii lucrative, cultural-artistice sau de alt tip.
„Dispunând doar de o câmpie întinsă şi mănoasă, asigurată de compoziţia ei în cernoziom ciocolatiu şi loess, era firesc ca, de-a lungul vremii, sătenii să-şi lege existenţa de exploatarea pământului, creşterea animalelor şi creşterea păsărilor.” (Extras, din „Un spaţiu în competiţie cu timpul – Vadu Paşii”)
„Fiind amplasat pe zonă de câmpie, satul Dâmbroca s-a îndeletnicit mereu cu : agricultura, cultivând pământul, crescând animale şi păsări. În dicţionarul său, Basil Iorgulescu a afirmat că, „având un subsol sărac în zăcăminte, singurul mijloc de trai al locuitorilor comunelor Săgeata şi Găvăneşti era agricultura, respectiv cultivând cereale, tutun, legume, viţă de vie, pomi fructiferi, iar din furaje şi păşunarea fâneţelor şi izlazurilor, s-a născut a doua ocupaţie – creşterea animalelor. Vitele păşunau, inclusiv, pe suprafeţele ocoalelor silvice existente în 1892, respectiv Dâmbroca, Găvăneşti, Săgeata.”
Surplusul de produse îl valorificau în târguri : renumitul târg Drăgaica, din Buzău şi la Cilibia. Pentru a ajunge acolo trebuiau să treacă fie pe pod de pontoane, fie prin vad. Banii obţinuţi erau folosiţi la cumpărarea unor articole de uz casnic. În vremuri mai vechi se folosea barterul, mijloc de schimb aflat la îndemâna colectivităţilor sclavagiste, sau feudale, căci nu apăruse valuta.
Primele documente de atestare despre satele comunelor Săgeata şi Găvăneşti – ne referim din nou la Dicţionarul lui Basil Iorgulescu şi la Monografia judeţului, editată în 1943 de Prefectură, vorbesc despre o dezvoltare a acestor aşezări din plasa Câmpului. În anul 1892, judeţul avea trei plase : Sărata, Câmpului şi Tohani, precum şi trei plaiuri : Buzău, Pârscov şi Slănic. În plasa Câmpului intrau comunele : Săgeata, Găvăneşti, Nisipurile, Moşeşti, Beilicu, Stănceşti, Mărăcineni, Căpăţâneşti, Băbeni, Pleşcoi, Slănic, Aldeni, Băeşti, Blăjani, Clociţi, Vadu Soreştilor, Racoviţeni, Zărneştii de Câlnău, Slobozia, Grecii Buzău, Mărăcineni al Doilea, Zărneşti şi Ghizdita.
Dijma şi arenda erau cazuri rare. Doar preoţii, biserica fiind împroprietărită cu 5 ha. de teren, dădeau pământul în arendă, iar şcoala îl lucra cu părinţii elevilor şi chiar cu unii elevi mai răsăriţi. Legea rurală a lui A.I.Cuza, a împroprietărit ţăranii cu câte 50 ari, iar o a doua împroprietărire a făcut-o regele Carol I, când s-au dat câte 10 pogoane.
Începând cu anul 1921 se organizau, anual, licitaţii pentru arendarea celor trei cârciumi din Dâmbroca. Pentru asigurarea băuturilor alcoolice, cârciumarii au arendat suprafeţe de teren, pe termen de 10-15 ani, pe care le-au plantat cu viţă de vie. Au apărut şi cazanele de ţuică, prin anul 1923. ”. (Extras din „În căutarea unei noi şanse - Săgeata”)
2.- PERIOADA 1940–1949
A fost o perioadă nefastă, în care mulţi bărbaţi au fost concentraţi şi trimişi pe front, apoi a urmat războiul şi foametea din 1946 – 1947. Toate astea au condus la oarecare slăbire a relaţiilor de apropiere între oameni.
Fiecare îşi ştia durerea lui, fiecare se străduia să asigure pentru ai lui hrana de zi cu zi. Femeile văduve şi copiii orfani, aveau cel mai mult de suferit.
|
|
Nimeni nu mai avea chef de relaţii de asociere sau de prietenie, de acţiuni comune, sau de altele, dar mila îi făcea să intervină în ajutorul celor care erau la greu necaz, mai ales în caz de îmbolnăviri, când tifosul făcea ravagii. Pe timpul
foametei se constituiau în grupuri şi mergeau cu trenul foamei în Vlașca, să poată aduce câte o traistă de mălai..
Erau importante acele asocieri, căci se puteau sprijini reciproc împotriva hoţilor care bântuiau prin gări şi pe trenuri. Foarte importante erau relaţiile de respect reciproc şi cinstea pe care toţi sătenii şi-au păstrat-o neştirbită.
Numai, pe ici pe colo era câte un răufăcător, care umbla prin curţile oamenilor şi le fura bruma de hrană ce o mai aveau. |
3.- PERIOADA 1949–1990.
La începutul acestei perioade, oamenii erau speriaţi şi supuşi noilor reguli, comuniste. Instituțiile statului se impuneau tot mai riguros, în afară de biserică, care era marginalizată şi considerată de comuniştii săteni ca pericol social. Majoritatea oamenilor a rămas credincioasă şi frecventa biserica. Chiar şi elevii mergeau la biserică, mai ales de Sfintele Paşti şi făceau ca balconul bisericii să clopoțească deşteptarea oamenilor, că Hristos nu-i va părăsi.
Culmea culmilor era că cei mai prăpădiţi oameni, ca pregătire şi stare materială, au devenit, peste noapte cei care conduceau satul şi dădeau sfaturi. Comunismul avea acea obsesie, că cei care trebuie să conducă oamenii, să fie de origine sănătoasă, adică să fie săraci lipiţi pământului. De sus până jos erau la conducere oameni săraci şi lipsiţi de carte. De ce erau săraci şi de ce n-aveau carte? Veţi spune că părinţii lor nu au putut să le facă altă stare. Dar de ce? Cred că a fost o tradiţie la unele familii să meargă din trântor în trântor şi din hoţ în hoţ, tradiţie care se păstrează şi în ziua de azi. A mai fost o categorie de oameni care a ajuns în fruntea satului, de aşa zişii şmecheri şi tupeişti, care în timpul legionarilor, se făleau că pot intra oricând în curţile şi casele sătenilor, purtând banderolă verde, iar când a venit comunismul au devenit cei mai fanatici comunişti. Sătenii nu i-au luat în seamă şi nu i-au deferit justiţiei.
E de prisos să-i nominalizez, căci sunt duşi de mult, cu păcatele lor cu tot şi apoi în cartea noastră nu abordăm justiţiar, ci numai Dumnezeu să-i judece după bunele şi „nebunele” fiecăruia.
Nu prea erau mijloace de informare în sat, doar câte un ziar care era citit la marginea drumului, la acele adunări numite şi „radio – şanţ”.
„Radio – şanţul” poate fi considerat principala metodă de comunicare şi socializare, căci era ţinut cu regularitate seara şi de sărbători. Oricât de grele erau zilele omului, acolo tot avea simţul umorului şi se remonta după necazurile de peste zi.
Serbările de la şcoală erau de asemeni prilejul sătenilor de a se aduna, a-şi admira odraslele şi a comunica între ei, chiar dacă în acele serbări era, cu prioritate, slăvit comunismul şi se scanda: „Ana, Luca şi cu Dej, au băgat spaima-n burghezi!”, sau „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus. Stalin, Stalin, Stalin!”. Pe șușotite, să nu fie auziţi de, ştiau ei cine (turnătorii), făceau glume pe seama regizărilor politice.
4.- PERIOADA POST-COMUNISTĂ
Nu prea se poate vorbi de bine despre viaţa socială, despre sociabilitatea oamenilor în această perioadă. Prin anii ’90 - ’95 sătenii au fost foarte preocupaţi de redobândirea proprietăţilor, fiecare cu grijile lui. Au început apoi să le găsească soluţii de cultiv are, căci nu aveau mijloace suficiente pentru lucrul pământului. Unii săteni, mai isteţi, au tot acumulat, ba un hectar de pământ, ba un tractor, ba un animal şi din aproape în aproape au ajuns fermieri. E drept că nu aveau experienţă şi nu întruneau standarde corespunzătoare şi poate că nici acum nu le îndeplinesc, dar au mişcat ceva şi au o orientare bună, către realizarea unor ferme de calitate. Invidioşii ar putea spune: „Ce alea sunt ferme? Aşa zisele ferme de animale sunt conduse de văcari!” Am intrat în ele şi am constatat o bună organizare şi chiar dacă sunt unele lipsuri, datorită cărora nu sunt îndeplinite standardele europene, este un pas mare înainte: pământul satului este lucrat, nu este lăsat pârloagă. Aceşti fermieri au capacitatea şi o folosesc, ca, pe lângă proprietăţile ce le au, să ia în arendă pământurile celor care nu şi le pot lucra singuri. Pământurile respective sunt lucrate tot cu oameni din sat, deci aceste complicări seamănă oarecum cu asocierile agricole.
Mari păcate comite satul, prin edilii comunei şi prin instituţiile satului (şcoala şi biserica), că nu se implică în viaţa social–culturală, prin stimularea de asocieri de tot felul, care i-ar putea trezi pe săteni la o viaţă socială activă, participativă. Există o blazare şi lipsă de responsabilitate, fiind cam greşit înţeleasă democraţia, cam un fel de „lasă-mă să te las”, şi tineretul are singura asociere cu internetul, cu toate fantasmagoriile de pe el şi cu schimburi de mesaje cât mai groteşti. Părinţii, săracii, nici nu ştiu cât porno au văzut băieţii şi fetiţele lor şi că îşi însuşesc multe comportamente, pe care şi le reţin acasă, dar le dau drumul în societate.
Din discuţiile cu oamenii şi copiii, în perioada documentării pentru monografie, am putut constata regretul lor că nu mai este o comunicare între ei ca altă dată, că nu se organizează nimic şi fiecare e cu legea lui. Doar serbările copiilor la sfârşitul de an şcolar, nunţile, înmormântările şi câte un parastas îi mai adună pe oameni, dar aceste adunări au cu totul alte semnificaţii decât asocierile pentru cultură, artă, sport.
Am lăsat la urmă o asociere frumoasă, care m-a impresionat foarte plăcut. Este vorba de Asociaţia Sportivă ASC Săgeata. Trei crai ai satului Dâmbroca, au pus bazele acestei asociaţii: Marian Jinga, Dragoş Stanciu şi Bogdan Enache. Ei au moştenit de la părinţii lor sau de la rude apropiate, acest „microb” al fotbalului. Aproape toţi componenţii echipelor de juniori şi seniori, sunt dâmbroceni şi au convins Consiliul Comunal să le construiască un teren de fotbal, la marginea satului Săgeata. Nu mai puţin merit în această construcţie asociativă o are fermierul de primă mărime, al satului, Nicolae Crăciun, un fel de Copos al echipei ASC Săgeata.
SCURTĂ PREZENTARE A VIEȚII SATULUI SĂGEATA
„Săgeata este singura localitate din România purtând acest nume. Pentru mine Săgeata a fost și a rămas o legendă și un leagăn de istorie. Amintirile din satul de altădată îmi sunt mereu proaspete: satul plin de lume, cu oameni gospodari, carele cu boi ce străbăteau drumurile spre câmp și spre târgul Buzăului, imașul numit Valea Movilei, unde ieșeam cu copiii pentru joacă sau pentru a păzi o mică turmă de miei scoși la păscut, islazul de peste gârlă pe care trebuia să-l traversez pentru a ajunge la halta din Bentu și a lua trenul spre Buzău, luntrea de la Șeineasca folosită pentru a traversa râul cu apele umflate, apoi același râu în care copiii și tinerii se scăldau pe tot timpul verii și in care bravau prin exerciții de înot și de sărituri de pe mal, și apoi câmpul cu liniștea lui absolută în care îți auzeai inima bătând și plămânii șuierând în timpul respirației. Îmi amintesc organizarea turmelor de oi adunate de la mai multe curți învecinate și care urmau să fie încredințate pe timpul verii unor ciobani tocmiți ce își instalau stâna pe islazul de peste râu și unde oamenii mergeau să-și ridice prin rotație brânza rezultată din mulsul zilnic; îmi amintesc cum se constituia zilnic cireada de vaci la marginea satului și cum animalele erau duse la păscut pe același islaz și păzite de doi văcari tocmiți.
Spectacolul de dimineață era oferit în zori de oamenii care-și duceau zilnic vaca la locul de adunare dar un spectacol și mai mare era la apus de soare când întreaga cireadă era adusă de la păscut: vacile singure trăgeau acasă și strigau (mugeau) la poartă chemând gospodarul să le deschidă. Îmi amintesc cum părinții și unchii mei plecau la câmp „la prașilă” iar pentru loturile mai îndepărtate rămâneau peste noapte acolo mai multe zile pentru a nu pierde din „ziua lumină” în care puteau lucra până la 15 ore pe zi. Plecarea la câmp era înainte de răsăritul soarelui cu suficient timp, evaluat după poziția stelelor (Cloșca sau Rarița), pentru ca la apariția luminii oamenii să înceapă treaba pe care o întrerupeau numai pentru cele trei mese consumate la umbra căruței: „conacul jumate”, prânzul și „namiezile”.
Îmi aduc aminte de „claca” organizată pentru ajutorarea rudelor și prietenilor aflați într-o aglomerare de muncă cum ar fi construirea unei case (turnarea fundației, bulgăritul pereților de paiantă etc.), depănușatul unei grămezi mari de știuleți, etc. La fel de bine îmi amintesc gornistul primăriei care străbătea satul dintr-o parte în alta sunând din goarna lui pentru ca oamenii să știe că „domn primar” chema lumea la cărat pietriș pe șosea și pe ulițele satului pentru a desființa noroiul greu care îneca roata carului. Îmi amintesc zilele de colind când toți băieții satului se grupau de cu noapte și plecau cu „neațalușul” intonând la fiecare gospodărie urările zilei: „bună dimineața la Moș Ajun / Azi e ziua mare, mâine-i Moș Crăciun” sau aceeași băieți porniți pe 31 decembrie cu „plugușorul” ori tinerii înarmați cu bice pocnitoare, cu clopote sau cu „buhaiul” și care anunțau obștea că „Mâine anul se-noiește / plugușorul se pornește…” Îmi amintesc cum era făcut caloianul, cum era îngropat și apoi dezgropat și pus pe râu cu urarea „Caloiene, Ene, du-te-n cer și cere / să deschidă porțile / să sloboadă ploile…” sau cum se travesteau fetele adolescente în paparude umblând pe uliță într-un ritual ancestral de aruncare cu apă. Îmi amintesc frumoasele petreceri de nuntă care începeau în ziua de joi cu făcutul florilor de mireasă și se sfârșea marți dimineața, după ce se consumase între timp petrecerea de duminică, masa de duminică noaptea la socrul mare și masa de luni noaptea la socrul mic. Multe alte amintiri ale acelor vremuri de legendă îmi inundă mintea cu frumusețea, cu profunzimea lor spirituală și cu omenia de altădată. Începând cu ultimele 4 decenii ale secolului XX satul s-a schimbat, mai ales sub șocul comunist și sub șocul tranziției din zilele noastre, dar amintirea acelor vremuri este vie în mintea oamenilor și s-ar putea să vedem în timp Renașterea.” (Prof. Univ. Dr. Florea Oprea)
Bibliografie
Mircea IORDACHE, Pr. Constantin ALECSE, Dâmbroca – curcubeu peste timp. Repere monografice, Editura Mior Publishing House, Suceava, 2013,
|
|