CAPITOLUL. IX - TRADITII SI OBICEIURI
![](pictures/cap-5-3/intro/screenshot.1.jpg)
OBICEIURI CALENDARISTICE
„Sărbătorile de iarnă – Încep în 24 decembrie (ajunul Crăciunului) şi se termină în 7 ianuarie, după Bobotează. Aici sunt cuprinse: colindatul, pluguşorul, sorcova, viflaimul, capra, etc Pe an ce trece, aceste obiceiuri se restrâng.
„Neaţalaşul”, Pluguşorul, Sorcova, Vasilca, având ca fond urări de sănătate şi belșug cu ocazia începerii unui an nou.
Iordanul – era o petrecere între tineri ţi tinere, organizată în după amiază zilei de Bobotează. Ca obiceiuri tradiţionale se menţionează: Steaua, Moş Ajunul.
Clăcile – se organizau iarna. Se torcea, se curăţa porumbul de foi. Fetele şi flăcăii glumeau, spuneau proverbe şi zicători, cântau melodii de dor, de dragoste şi chiar patriotice, dar mai ales melodii populare. Gazda se îngrijea ca musafirii să aibă ce mânca: gogoși, boabe fierte de porumb sau floricele şi se bea vin. Spre dimineață se încingea dansul, mai ales hore.”
(Extras, din ”Un spaţiu în competiţie cu timpul – Vadu paşii”)
„Obiceiuri de primăvară - intră cele din ciclul pascal:
încondeiatul ouălor, folosindu-se ceară şi culori vegetale. Elementele cel mai des utilizate fiind decorative clasice, adică motive stelare, florale şi geometrice; alcătuirea turmelor de oi;
întovărășirea sătenilor; măsurarea laptelui; petrecerea organizată cu prilejul scoaterii oilor la păşune (sâmbra oilor).
În Săptămâna Mare sau a Patimilor, fiecare încearcă să-şi curețe sufletul, să se împace cu cei cu care erau certați, se merge la Denii. În noaptea de Înviere, se cumpără Paştile, cine vrea şi mai ales cei în familia cărora cineva a murit fără lumânare. În noaptea de Paşti se cumpără toate lumânările care se aprind în candelabrele din biserică, sfeșnice, cât şi untdelemnul pentru candele. Se duc la biserică ouă roşii, pâine, covrigi sau cozonac. După înviere acestea sunt împărțite la cei care au fost la slujbă. Preotului i se aduc în dar unul sau doi cocoși, de preferință albi, prosoape şi i se dau bani.
Caloianul – fetele se adună în grupuri şi fac un chip din lut galben, într-o cutie din carton sau lemn, îl gătesc şi-l înmormântează, cu plânsete şi bocete, în locuri bine ascunse, în grădini sau pe luncă. A treia zi îl dezgroapă şi-l dau pe apa Buzăului, implorând astfel pe Dumnezeu să aducă ploaia:
„Ene, Ene, Caloiene,
Iană, Iană, Caloiană,
Ene, Ene, Caloiene,
Tac-tu la surcele,
Te cată mă-ta-n poiană,
Cu inima friptă, amară,
Deschide portița,
Să vină ploița!”
Apoi se întorc la casa uneia din fete, unde fac petrecere, iar seara vin şi flăcăi. Mâncarea este pregătită de fete şi constă, ca preferință, din omlete şi gogoși.
Paparuda – Copii, femei, oameni, îmbrăcați sumar, sau chiar cu frunze de bozii legate de brâu(în cazul copiilor), se stropesc cu găleți de apă, râd şi se veselesc, în credinţa că vor porni ploile. La paparudă participă şi ţiganii, care devin paparude şi se cântă:
Paparudă, rudă,
Vină de mă udă,
Paparudă nouă
Vino de mă plouă!
Cărămidă nouă,
Dă Doamne să plouă!
Paparudă, Paparudă,
Vin cu ploaie-n bozi şi udă:
Trup de soare,
Gând de floare,
Ochi de fată mare!
(Extras, din ”Un spaţiu în competiţie cu timpul – Vadu Paşii”)
Drăgaica – Chiar şi Dimitrie Cantemir în „Descripţio Moldaviae” din 1714, vorbește despre Drăgaica din Buzău, la care iau parte toate satele din jur, în zilele de 14 – 24 iunie” (extras din Monografia Comunei Săgeata)
DIN AMINTIRILE UNOR CONCETĂȚENI
„Caloianul: Era organizat de grupuri de fete (după simpatii), uneori, având în ele şi băieței.
O păpușă de lut galben, îmbrăcată în cârpe, aşezată într-o cutie de lemn, ce ţinea drept sicriu. Ochii, nasul, gura, erau din coji de ou. Se puneau în sicriu şi florile de câmp ale primăverii.
În a treia zi de marţi, de după Paşti, seara se făcea priveghiul, ca şi la mort.
Miercuri, se aduceau la gazdă cele necesare pentru pomană: făină, ouă, brânză, lapte, ..
Joi, bocind, duceau caloianul la apa Buzăului şi-i dădeau drumul pe apă. Se întorceau în sat, la pomană, apoi mergeau la fântâni şi începeau „Paparuda”.
Bocitul era cam aşa: „Ene, Ene, Caloiene / Te-a făcut mă-ta-n izmene / Te-a făcut mă-ta la paie / Ca să ne-aduci în sat ploaie”
Paparuda: Se scotea apă din fântână şi se udau cu găleata, aşa îmbrăcate, femeile şi fetele.
Se cânta: „Paparudă, rudă / Vino de ne udă / Paparudă nouă / Dă Doamne să plouă!”
Dacă femeia udată era însărcinată, atunci reușita era deplină.” (Atena Bratosin Stoian)
„– Dintre tradiţii m-aş referi la: Caloian, Paparudă, Clacă şi Șezătoare:
Caloianul: Fetele se adunau în grupuri, după afinitate şi hotărau care participă la Caloian. Se strângeau alimente, se făcea un omuleț din lut, care era îmbrăcat cu hăinuțe, confecţionate de fete, din cârpe, era făcută o lădiță din lemn sau carton, în care era pus caloianul şi fetele începeau să-l plângă. Îl îngropau într-un loc ferit şi după trei zile era scos şi dus la gârlă(apa Buzăului). Se bocea şi se implora ploaia. Grupul de fete se întorcea la casa în care era organizată ceremonia şi făceau pomana mortului, cu omlete, brânzoaice, gogoși.
„De Paşti, flăcăii îi luau pe muzicanți şi plecau prin sat, pe la fete. Se adunau ouă, cozonaci, se bea vin.” (Dumitru Catrinoiu)
„Paşti: - În joia mare de după Paşti, când se scotea Crucea (12 Evanghelii), după slujbă, rămâneau fete şi flăcăi, în biserică, se cânta, se glumea. Dacă ațipeau îi legau unul de altul cu ace de siguranţă şi îi frigeau cu lumânarea.
Caloianul. - După Paşti, în prima zi de joi, se făcea o păpușă din lut, o îmbrăcau, îi făceau un cosciug din scândură, o cruce simplă, îl îngropau, iar a treia joi, după Paşti, îl dezgropau, pregăteau gogoși, brânzoaice. Se puneau lumânări şi-l duceau de-l dădeau pe apa Buzăului.
Paparuda. – După Caloian, în aceeaşi zi se făcea Paparuda. Copii, tineri, oameni în vârstă se stropeau cu găleți de apă şi erau invocate ploile:
Paparudă, rudă,
Vino de ne udă,
Deschide portițele,
Să vină ploițele,
Paparudă nouă,
Vino de ne plouă! (Smaranda Sares)
„ - La Caloian se bocea cam în felul următor:
Ieni, Ieni, Caloieniiii,
De când ploaie n-ai mai dat,
Fasolica s-a uscat!
La Paparudă, veneau ţiganii cu ursul, îl puneau să joace în 2 picioare şi erau plătiți,
Oamenii bătrâni se aşezau pe burtă şi ţiganul punea ursul să-i calce, pentru dureri de spate.” (Dumitru Catrinoiu)
„Dacă e să mă refer la o zi de vară din copilăria mea, pot spune că atunci timpul parcă încremenea în loc. O zi de vară reprezenta tot atâtea posibilităţi de joacă, pe cât de numeroşi eram cei ce ne „adunam” la un loc. Până la ora 12:00, fiecare ne făceam treburile rânduite de părinţi sau de fraţii mai mari. După amiază urmau peregrinările: la scăldat, la cercetat malurile abrupte ale Buzăului după lăstuni, căutatul de fructe pârguite pentru potolirea foamei, şi în cel mai bun caz, procurarea unei felii de pâine de la cineva darnic, pâine care reprezenta „mană cerească” în „concertul” intestinal.
Spre orele 17:00 după amiază, ne retrăgeam fiecare la casa sa. Urma să se întoarcă părinţii acasă. Hrăneam animalele şi păsările, măturam curtea, şi aşteptam. Eram copii zglobii, neastâmpăraţi, şi totuşi nu făceam nebunii. Aveam respect şi ruşine faţă de părinţi, şi atunci, dar şi acum. Respectul acesta ţine de caracterul fiecăruia, caracter ce se cultivă şi se educă. Educaţia şi cultura, dau temelia unui caracter ce nu se lasă niciodată influenţat de conjunctură şi de oportunităţi pentru a abdica de la principii, virtuţi.” (Pr. Costel Ion)
Claca: Se făcea pentru cules via, pentru depănușat porumbul, pentru bătut floarea soarelui şi pentru diverse lucrări gospodăreşti‟ (Prof. Elisabeta Popp)
Claca. – Se organiza de obicei pentru:
* Deşfăcat porumbul de foi, când se făceau gogoși, se fierbeau grăunţe, se bea vin, se cânta,
* Se dădea ajutor la cules via, se musteau strugurii, se făceau chefuri. Se remarcau: Vasile Baroian (Bardă), Gita (fratele lui Mitu Rotacu), Chiriţă Onea, Costică Tăbăcaru, Veroana lui Moţatu, Fana lui Benone.” (Smaranda Sares)
4.- OBICEIURI DE IARNĂ
„La lăsata secului, finii mergeau în vizită la naşi, ducându-le plocoane, apoi începea o petrecere, pe cinste, urându-şi, reciproc, ca sfântul post să le aducă noroc, îndestulare şi iertarea păcatelor. La plecare, finii zic: „– Să ne ierți naşule!”, iar aceştia răspund: „– Să fii iertat!”. Petrecerea nu însemna dezmăț, ci mai mult se mima mâncare şi băutura, căci era încărcată de nuanțe religioase şi sociale. Se făceau petreceri între părinţi, copii şi alte rude, manifestându-se un respect deosebit al celor „mici”, faţă de cei „mari”. Toată lumea se lepăda de orice gâlceavă, bătaie, mânie. Nu se admitea să intri în post certat cu cineva. Se poate concluziona că „Lăsatul secului” era un fel de „Ziua recunoştinţei” la americani.
Este credinţa că va trăi mult şi va fi sănătos cel care va vedea primul un miel alb.” (Extras din „În căutarea unei noi şanse - Săgeata”)
„În sărbătorile Crăciunului, copiii umbla cu „Bună dimineaţa” şi cu „Steaua” iar de anul nou şi Sfântul Vasile, se practica umblatul cu „Pluguşorul” , „Sorcova” şi primeau bani, mere, pere, nuci, covrigi, colăcei, etc.
Copiii ţigani umblau şi cu „Vasilca” .
Multe din obiceiuri îl însoțesc pe om pe parcursul întregii vieți. Observăm că obiceiurile se pot grupa, mai ales după criteriul calendaristic: De Crăciun, de Anul Nou, de Paşti. Obiceiurile, cum ar fi: colindele de copii, de ceată şi ale vârstnicilor, pluguşorul, steaua, sorcova, vasilca, jocurile cu măşti, viflaimul, din păcate, se practică tot mai rar, fiind pe cale de dispariție.” (Măndița Sares)
„Sărbătorile de iarnă – Încep în 24 decembrie (ajunul Crăciunului) şi se termină în 7 ianuarie, după Bobotează. Aici sunt cuprinse: colindatul, pluguşorul, sorcova, viflaimul, capra, etc Pe an ce trece, aceste obiceiuri se restrâng.
„Neaţalaşul”, Pluguşorul, Sorcova, Vasilca, având ca fond urări de sănătate şi belșug cu ocazia începerii unui an nou.
Iordanul – era o petrecere între tineri ţi tinere, organizată în după amiaza zilei de Bobotează. Ca obiceiuri tradiţionale se menţionează: Steaua, Moş Ajunul.
„În sărbătorile de iarnă se mergea cu colindul:
- de Crăciun – colindele erau: „Prin cel cel, prin cela cel” şi „La tulpina la doi meri”
- de Anul Nou, se mergea cu „Plugul” care era cam aşa:
Măi Ioane, Ionele,
Leagă calul de zăbrele.
Leagă calul de zăbrele
Şi dă-i fân cu floricele |
Şi dă-i fân cu floricele
Şi vină-n brațele mele,
Că de când ai fost plecat
Pe la mine n-ai mai dat! |
„Crăciunul: În ajunul Crăciunului, se merge cu „Bună dimineaţa la Moş Ajun”. Unul din colinde este „Oleranda”
Dintre flăcăii care participau la colinde, amintesc: Savu Rădoi, Stan Rădoi, Bau Cazan, Marin Cosoroabă, Neculai Ciobanu (Breazu), Neculai Dobre, Ion Baroian (Bulgaru), Mița lui Neagu Voinea, Fana lui Benone.”
Mersul cu plugul era ceva divin. Cu câteva săptămâni înainte se formau echipele şi se stabileau responsabilități: cine zice plugul, cine face buhaiul, cine face biciul, cine procură clopotul. Versurile plugului erau din cele transmise prin viu grai, la care se adăuga câteva versuri adresate gazdelor şi adaptate la perioada respectivă. Cel mai folosit de copii era pluguşorul din străbuni: „Ahoo, ahoo, copii şi fraţi / stați puţin şi nu mânați/ lângă boi v-alăturați / şi cuvântul mi-ascultați: / S-a sculat mai an/ bădica Traian / şi a încălecat pe un cal/......” Copiii aveau ca instrumente de urat: clopotul şi biciul. Unele echipe de flăcăi luau o pereche de boi, o găteau cu canafi şi clopoței, foloseau un jug gătit frumos cu lână colorată şi cu canafi, atașau o oişte şi un plug cu rotile. Toate astea măreau farmecul urătorilor.
Buhaiul consta într-un fel de tobă, la care se folosea bășica porcului. Prin centrul tobei era trecut un mănunchi de fire de păr de cal. Se folosea şi o sticlă cu apă şi cenușă, pentru udarea din când în când a mâinilor celui care trăgea buhaiul, pentru a nu-i aluneca prea uşor mâinile şi a crea vibrații ale tobei. Ieşeau din tobă nişte mugete ca ale buhailor. În tot timpul cât se zicea plugul, buhaiul acompania cu mugete.
Biciul era împletit de cei care aveau experienţă şi avea lungimea de 1-1,5 m, în funcţie de mărimea şi puterea celui care îl folosea. Se foloseau sfori de cânepă, care erau împletite de obicei în şase. Biciul era legat la un retevei de lemn, bine ales, pentru a rezista la șocurile din timpul pocnirii. La capătul biciului era o lăsată o pleasnă, care trebuia să producă pocnet cât mai mare. Nu era neglijată nici găteala biciului, cu fire de lână colorată şi cu canafi din lână. Clopotele puteau fi de dimensiuni şi construcţii diferite, de la clopoței mici până la clopote mari, numite şi acioaie.
Echipa de urători avea 6-8 flăcăi şi se crea o armonie între ei: unul îi tot zice cu plugul, doi erau preocupaţi de buhai, unu sau doi pocneau din bice, unul era cu clopotul, doi cu atelajul. Celui care făcea urătura i se ţinea isonul de către toţi ceilalți.” (Smaranda Sares)
„ Ne jucam împreună cu fratele meu Nicu şi cu mulţi alţi
copii ai satului, pe uliţa satului, pe sărătura satului, care, iarna devenea patinoarul nostru. Ne improvizam nişte patine din tablă mai groasă, o băteam bine cu ciocanul şi apoi evoluam pe luciul gheții ca nişte vedete;
În preajma Crăciunului, activitatea devenea febrilă, ne
confecționam bice, buhaie, întocmeam ceata şi repetam colindele. Era oarecare ierarhie, liceenii aveau grupul lor, iar noi ceilalți, elevii de profesională, mergeam de-a valma cu ceilalți copii. Mergeam cu colindul în ziua de 23 decembrie la fetele de măritat şi le cântam colinda cunoscută în satul nostru „Prin cel, cel, prin cela-cel...”, apoi, pe 24 decembrie, mergeam cu ajunul şi colindam toate casele. Cei colindați ne ofereau covrigi, nuci, mere şi câţiva leuți, pe care mai apoi îi împărțeam frățește. Dimineaţa mergeau la colindat copiii cu ajunul, iar către după amiază ieşeau flăcăii.;
Elevii de liceu colindau şi ei zile la rând, aveau o ceată a lor, exclusivistă, formată din elevi de liceu şi seminariști, formau un cor şi vizitau toate casele la eleve de liceu și la cadrele didactice. Din această ceată făceau parte Oprea Florea, Mirea Mihail, seminarist, Manole Crişna, seminarist, fiul părintelui Manole Florea, Manole Lică, fratele său, Toma Marius, Paul Sburlan, Aurel Burlacu şi alţii”. (Din amintirile domnului Ing. Vasile Albu – Săgeata)
„În vechime, în viaţa satului existau două activităţi de referinţă. Aceste activităţi se erau claca şi şezătoarea. În cele ce urmează am să dezvolt acest subiect.
Claca
Conform dicționarului limbii române, unul din multele sensuri ale cuvântului clacă, cu accentul pus pe o silabă sau pe alta este: „muncă prestată benevol de un grup în folosul cuiva, însoţită sau nu de petrecere”.
De multe ori membrii unei familii nu reușeau să rezolve în timp util anumite activităţi şi din acest motiv ei apelau la clacă. Se reuneau, astfel, mai multe familii pentru a rezolva seceratul grâului (pe atunci se făcea cu secera, apoi cu coasa), treieratul grâului, culesul şi depănuşatul porumbului, scărmănatul lânii, pe care gospodinele o spălau încă din vară, strujitul penelor, construcţia unei case. La aceste întruniri oamenii munceau şi cântau. Obiceiul a dăinuit mult şi s-a extins şi la alte activităţi. Când în sat o familie fără resurse avea o problemă, comunitatea îi venea astfel în ajutor.
Sunt bine cunoscute astfel de iniţiative în ridicarea unei case, pe atunci casele se puneau pe bârne de lemn şi se construiau din grădea, adică pe un sistem de furci, de fapt nişte pari ceva mai subtiri, cam de grosimea unui braț. Se împleteau nuiele care ulterior se bulgăreau cu pământ, adică nuielele erau acoperite de un strat de pământ. Urmau mai multe operațiuni spre a aduce pereţii la alb. Acţiunea dura câteva zile, iar oamenii munceau şi mâncau la familia respectivă până ce terminau treaba.
Ulterior acest obicei s-a extins şi la alte activităţi care erau considerate dificil de realizat de către o familie sau alta. Astfel când se întâmpla un deces în sat, cele mai multe familii ajutau familia năpăstuită să rezolve problema, în sensul că fiecare dăruia familiei în cauză, mai ales alimente, păsări, ulei, ouă, băutură.
Şezătoarea
Şezătoarea era „o adunare restrânsă la sate, în serile de iarnă, la care participau, de obicei, tineri şi tinere, care lucrau şi petreceau. Fără îndoială că participau şi cupluri mai tinere Aici, fiecare venea cu lucrul de mână şi în timp ce lucrau, cântau, spuneau glume, ghicitori, povești şi anumite întâmplări hazlii. Şezătoarea era şi locul unde se legau idilele satului şi se
puneau bazele viitoarelor familii. Uneori cei care nu lucrau învăţau să danseze . Aşa or fi fost executate acele bijuterii de artă populară, ii, cămăși frumos cusute.
Aici au învăţat să tricoteze tinerele fete. Pe atunci cam toate obiectele de îmbrăcăminte erau făcute în casă. Stofa pentru pantaloni şi haine groase, care se numea dimie, pânza pentru lenjeria de corp şi nu numai, care la început era din cânepă şi mai apoi când oamenii au început să cultive bumbac, din bumbac.
În scurtă vreme, în comerţ, au apărut fire foarte subţiri din bumbac, din care femeile ţeseau ştergare şi pânză, necesare la confecţionarea cămăşilor, a feţelor de masă şi a cearșafurilor, puloverelor, ciorapilor şi mânușilor de lână, atât de necesare pe timp de iarnă.;
Toamna, după ce se termina cu muncile agricole, culesul, depănuşatul şi adăpostirea în porumbare şi pătule a porumbului, femeile din casă începeau operaţiunea de tricotare a mănuşilor, ciorapilor de lână şi a flanelelor atât de necesare pe timpul iernii, când membrii acelorași familii îşi îngrijau animalele: oi, vaci, porci, cu care îşi asigurau traiul de fiecare zi;
Dacă, spre iarnă, se împletea îmbrăcămintea, în postul Paştelui, fiind ziua mai lungă, în fiecare casă se instala un război de ţesut. Se ţesea tort, pânză, diferite cuverturi, în mai multe modele, în 2 iţe, obişnuit, cu vergeaua, ales printre vărgi, covoare de pus pe perete, toate de o frumuseţe desăvârşită.” (din Amintirile d-nei prof. Constanța Albu).
„Sufletul reprezintă totalitatea proceselor afective
Intelectuale, voliționale și psihice, de asumare
Este factor esențial în corp și în actele volitive,
Este ca o substanță spirituală de sine stătătoare.
Voi n-auziți cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt?
Omul ca iarba, zilele lui ca florile câmpului,
Așa va înflori și, zilele-i devin umbre pe pământ,
Iar sufletul merge la judecata de apoi a Domnului!” (MI)
Gheorghe Mirică
|
Lerul
Lerule născut, au crescut,
Am doi meri de alunei,
Lerule, de toamnă sădiţi,
Lerule, de vară-nfloriţi
La mijloc de mese,
Lerule, mese de boier,
Lerule, dans de negustori,
|
Lerule, dans când dănțuiește,
Lerule şi ne fericește,
Lerule cu papuci de fier,
Lerule şi barba de fier,
Lerule mai presus de noi,
Lerule, gazdă frumoasă,
La mulţi ani cu bine,
Lerule şi cu sănătate!
|
Mircea Iordache
|
Prin cel, cel, prin cela-cel,
Oi, Leano, dragă,
Prin cel verde-un micşunel
Şi zării de-un legănel,
Oi, Leano, dragă,.
Dar în leagăn cine-mi şade,
Ghici, Lenuţa, doi ochi negri
Oi, Leano, dragă,
Şi nu şade, cum se şade.
Şade-n pat la
Gheorghe-n casă,
Oi, Leano, dragă,
Coase-un guler şi-o batistă,
Gulerul al fratelui,
Oi, Leano, dragă,
Batista voinicului.
Află dragă de la mine,
Oi, Leano, dragă,
Că nu-ţi cânt aşa de bine,
Că nu-i cântec muzicesc |
Oi, Leano, dragă,
Ci-i cântec împărătesc.
Împărăteasa nu-i acasă,
Oi, Leano, dragă,
Împăratu-i la vânat.
La vânat în Țarigrad,
Oi, Leano, dragă,
Să vâneze luncile,
Luncile cu sutele,
Oi, Leano, dragă,
Satele cu miile!
Vă uitați pe câmp cu flori
Oi, Leano, dragă,
Unde-ţi vedea doi şi trei,
Oi, Leano, dragă,
Ăia-s logodaşi de-ai ei!
Ici e gazda lui Hristos,
Oi, Leano, dragă,
Rămâi, om bun, sănătos! |
|
|
Deschide uşa creștine (bis)
Că-am venit şi eu la tine
La mulţi ani, mulţi ani,
cu bine!
Noi la Viflam am fost (bis)
Unde s-a născut Hristos,
Şi-am văzut şi pe-a Sa Mamă
Pe care Mărie-o cheamă
|
La mulţi ani, mulţi ani, cu bine!
Cum umbla din casă-n casă (bis),
Ca pe Fiul Său Să-l nască,
La mulţi ani, mulţi ani, cu bine!
Umbla-n sus şi umbla-n jos (bis)
Ca să-L nască pe Hristos,
La mulţi ani, mulţi ani, cu bine!
La mulţi ani, mulţi ani, cu bine!
|
|
Sandu Săftoiu
|
La tulpina la doi meri,
Oi, lerului , mărului,
Este-un pat mare-ncleiat
Cu dalbe scânduri de brad
Oi, lerului , mărului
Şi cu stinghiile de fag,
Iar pe el ce-i aşternut,
Oi lerului, mărului,
O prelată şi-un cearșaf,
Şi cu perne aşezat,
Patru perne curățele,
Oi lerului, mărului,
Care dorm boieri pe ele.
Scoală-te gazdă, nu dormi,
|
Oi lerului, mărului,
Căci un vis ne-a înflorit
Vânt de vară ne-a bătut,
Oi lerului, mărului,
Vânt de vară, primăvară.
Fețele noastre, rumenite,
Oi lerului, mărului,
Ca doi – trei trandafirei,
Ce sunt vara tinerei,
Oi lerului, mărului,
Şi privesc cu drag la ei!
Ice-i gazda lui Hristos,
Oi lerului, mărului,
Rămâi om bun sănătos!
|
Costică Baroian – Lerului, ler, crescut toamna
|
Lerului, ler, crescut toamna,
Ascultați programul meu!
Lerului de măr înflorit,
Lerului, ler domnesc, sădit,
Lerului, Ioane, Ioane,
Ce-i cu mine Doamne?
Lerului, eu, când te-am născutu,
Pe negru pământu,
|
Eu m-am bucuratu,
Lerului, în brațe te-am luatu
Şi-n sus te-am ridicatu,
Lerule, sus pe-al lui Ionu
Şi te-am botezatu.
Lerule, Ioane, Ioane,
Ce-ai cu mine Doamne?
La anul şi la mulţi ani!
|
Colindul era rostit de întreaga echipă de urători:
|
Steaua sus răsare,
Ca o taină mare,
Steaua luminează
Şi adevărează,
Steaua strălucește
Şi lumii vestește (bis)
Că astăzi curata,
Preanevinovata,
Fecioara Maria
Naște pe Mesia (bis)
În ţara vestită
Bethleem numită
În ţara vestită
Bethleem numită
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră (bis)
|
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază
Şi dacă sosiră
Îndată-l găsiră,
La dânsul intrară
Şi se închinară (bis)
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Luând fiecare
Bucurie mare (bis)
Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân’la bătrânețe! (bis)
La anul şi la mulţi ani
|
Mersul cu Steaua, se făcea începând din ajunul Crăciunului, în toate sărbătorile de iarnă. Steaua aducea vestea naşterii Domnului, cât şi multă lumină şi credinţă în sufletele oamenilor, care erau urați. Se formau echipe din 2-3 copii care pregăteau un simbol al stelei.
Se lua o placă rotundă, din carton sau lemn, la care se atașa o scândură îngustă, pe post de mâner. Placa şi mânerul erau ornate cu staniol şi cu hârtii colorate. În mijlocul plăcii era lipită icoana cu Naşterea Domnului.
În ajunul Crăciunului, se mergea cu Neaţalaşul: se formau echipe de câte 2-3 copii şi în zorii zilei de Ajunul Crăciunului, cu noaptea-n cap, mergeau pe la casele oamenilor şi le urau.
Copiii mergeau cu traiste, care la unii ţineau loc şi de ghiozdane şi primeau de la gazdele urate, câte un covrig, sau o nucă, sau un măr, în unele cazuri câte o bomboană. Copiii erau bucuroși când veneau acasă cu trăistuța plina cu: covrigi, nuci, bomboane şi altele. În vremurile acelea, prin anii 1940-1950, darurile făcute de săteni făceau deliciile copiilor.
Buna dimineaţa la Moș Ajun!
Buna dimineaţa la Moș Ajun,
Şi mâine cu bine, la Moş Crăciun!
Am venit si noi o data,
La un an cu sănătate,
Să ne fie, să vă fie
La mulţi ani cu bucurie!
Domnul sfânt sa ne ajute,
La covrigi si la nuci multe!
Buna dimineaţa la Moș Ajun
Şi mâine cu bine la Moş Crăciun |
Si la anul sa venim
Sănătoşi sa va găsim!
Daţi-ne un covrig,
Că murim de frig!
Daţi-ne o nucă,
Să ne vedem de ducă!
Ne dati, ne dati, ne dati, ori nu ne dati?
Bună dimineaţa, la Moș Ajun
Şi mâine cu bine la Moş Crăciun!
La anul şi la mulţi ani! |
Mersul cu Sorcova: se făcea din ajunul Crăciunului, în toate sărbătorile de iarnă. Pe un bețișor de lemn se realiza o floare din hârtie creponată colorată, de diferite culori. Bețișorul se înfășura peste tot în hârtie colorată sau cu fir de lână colorată. Urătorii erau individuali, mergeau la anumite gazde şi le urau. În timp ce urau, băteau, în mod repetat, sorcovitul, pe umăr cu sorcova:
Sorcova, vesela,
Să trăiţi, să înfloriţi,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir,
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii, |
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul,
La anul şi la mulţi ani! |
„Alte obiceiuri erau cele dedicate unor sărbători religioase. Se ştie că aceste sărbători încep cu sărbătoarea Sfântului Andrei.
În acea noapte erau semănate boabe de grâu în ghivece, pentru fiecare membru al familiei. În funcţie de cum răsărea şi creştea grâul din fiecare ghiveci aşa era anul posesorului de ghiveci. În familia mea şi astăzi practicăm acest obicei;
Tot în acea noapte se rupeau crenguţe din pomii fructiferi, care erau ţinute într-un vas cu apă. Până la Anul Nou acestea trebuiau să înflorească. Cu aceste crenguţe mergeau copiii să sorcovească, părinţii rudele şi vecinii. Crenguţele mai erau împodobite cu fire frumos colorate sau chiar canafi mici;
Tot legat de noaptea Sfântului Andrei existau fenomene de predicţie. După cum era această noapte, așa era iarna care urma, mai uşoară sau mai grea, cu cantităţi de zăpadă;
În noaptea de Anul Nou se aşezau într-o covată de frământat pâine, pe un strat de mălai, 12 foi de ceapă, la fel de mari, pentru fiecare lună câte una, se presăra sare peste ele iar a doua zi în funcţie de cantitatea de apă strânsă se estima regimul de precipitaţii din fiecare lună Fetele de măritat mergeau în curtea casei şi numărau parii. Pe unul dintre ei îl legau cu o basma iar a doua zi îl cercetau. În funcţie de aspectul parului, ursitul avea să fie înalt, drept, cioplit sau necioplit.;
În noaptea dintre ani, în fiecare casă pe lângă alimentele tradiţionale se pregătea o plăcintă. În acea noapte se puneau bileţele „răvaşe” cu urări umoristice pentru fiecare membru al familiei, uneori se mai punea o monedă pe care norocosul familiei o găsea; Ziua de 5 ianuarie, cunoscută şi sub numele de Ajunul Bobotezei, era zi de post negru. Din seara de 4 ianuarie se întrerupea orice alimentaţie, iar, în seara de 5 ianuarie, fetele de măritat făceau o turtă din făină cu apă şi multă sare, pe care o coceau pe plită. Jumătate din această turtă se consuma înainte de culcare, iar cealaltă, împreună cu un fir de busuioc, luat de fete de la preotul care boteza casele în zilele precedente, fără să bea nici un strop de apă. Băiatul care le apărea în vis şi le întindea apă urma să fie viitorul soţ. Dacă el nu apărea în acea noapte în vis, însemna că în anul următor fata nu se va căsători; Se spunea că fetele care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează se vor mărita în anul următor;
Când eram copii şi cădeam în zăpadă spuneam că nu o să ne mai mănânce puricii în anul acela.” (din amintirile d-nei prof. Constanța Albu”)
Cântec de Crăciun
Din an în an sosesc mereu
La geam cu Moş Ajun,
E ger cumplit, e drumul greu,
Da-i obicei străbun.
Azi cu strămoșii cant in cor
Colindul sfânt si bun.
Tot moş era si-n vremea lor
Bătrânul Moş Crăciun.
E sărbătoare si e joc
În casa ta acum,
Dar sunt bordeie fără foc
Si mâine-i Mos Crăciun.
Si-acum te las, fii sănătos
Si vesel de Crăciun,
Dar nu uita, cat ești voios
Române sa fii bun!
„Fără tradiţie nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiţie.” Vasile Pârvan
„Tradiția are într-adevăr un rost numai dacă devine un factor creator, altfel e doar o cârjă pentru atâtea şi atâtea slăbiciuni ale unui neam.” citat celebru din Lucian Blaga
„Cunoscând istoria, eroii, tradiția, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om şi viaţă.” Nicolae Iorga
„Un scriitor e un spirit de tradiţie socială. Sunt alţii poate mai mari decât el care nu scriu. Aceia sunt piatră scumpă în învelișul de egoism, pe care nu-l pot sau nu se îndură să-l lepede.” -
aforism celebru de Nicolae Iorga.
|
|