|
---|
CAPITOLUL. IX - TRADITII SI OBICEIURIG. DATINI ŞI OBICEIURI
CAPITOLUL IX - TRADIŢII ŞI OBICEIURIG. DATINI ŞI OBICEIURIOBICEIURI CALENDARISTICE
|
Măi Ioane, Ionele, Leagă calul de zăbrele. Leagă calul de zăbrele Şi dă-i fân cu floricele |
Şi dă-i fân cu floricele |
„Crăciunul: În ajunul Crăciunului, se merge cu „Bună dimineaţa la Moş Ajun”. Unul din colinde este „Oleranda”
Dintre flăcăii care participau la colinde, amintesc: Savu Rădoi, Stan Rădoi, Bau Cazan, Marin Cosoroabă, Neculai Ciobanu (Breazu), Neculai Dobre, Ion Baroian (Bulgaru), Mița lui Neagu Voinea, Fana lui Benone.”
Mersul cu plugul era ceva divin. Cu câteva săptămâni înainte se formau echipele şi se stabileau responsabilități: cine zice plugul, cine face buhaiul, cine face biciul, cine procură clopotul. Versurile plugului erau din cele transmise prin viu grai, la care se adăuga câteva versuri adresate gazdelor şi adaptate la perioada respectivă. Cel mai folosit de copii era pluguşorul din străbuni: „Ahoo, ahoo, copii şi fraţi / stați puţin şi nu mânați/ lângă boi v-alăturați / şi cuvântul mi-ascultați: / S-a sculat mai an/ bădica Traian / şi a încălecat pe un cal/......” Copiii aveau ca instrumente de urat: clopotul şi biciul. Unele echipe de flăcăi luau o pereche de boi, o găteau cu canafi şi clopoței, foloseau un jug gătit frumos cu lână colorată şi cu canafi, atașau o oişte şi un plug cu rotile. Toate astea măreau farmecul urătorilor.
Buhaiul consta într-un fel de tobă, la care se folosea bășica porcului. Prin centrul tobei era trecut un mănunchi de fire de păr de cal. Se folosea şi o sticlă cu apă şi cenușă, pentru udarea din când în când a mâinilor celui care trăgea buhaiul, pentru a nu-i aluneca prea uşor mâinile şi a crea vibrații ale tobei. Ieşeau din tobă nişte mugete ca ale buhailor. În tot timpul cât se zicea plugul, buhaiul acompania cu mugete.
Biciul era împletit de cei care aveau experienţă şi avea lungimea de 1-1,5 m, în funcţie de mărimea şi puterea celui care îl folosea. Se foloseau sfori de cânepă, care erau împletite de obicei în şase. Biciul era legat la un retevei de lemn, bine ales, pentru a rezista la șocurile din timpul pocnirii. La capătul biciului era o lăsată o pleasnă, care trebuia să producă pocnet cât mai mare. Nu era neglijată nici găteala biciului, cu fire de lână colorată şi cu canafi din lână. Clopotele puteau fi de dimensiuni şi construcţii diferite, de la clopoței mici până la clopote mari, numite şi acioaie.
Echipa de urători avea 6-8 flăcăi şi se crea o armonie între ei: unul îi tot zice cu plugul, doi erau preocupaţi de buhai, unu sau doi pocneau din bice, unul era cu clopotul, doi cu atelajul. Celui care făcea urătura i se ţinea isonul de către toţi ceilalți.” (Smaranda Sares)
„ Ne jucam împreună cu fratele meu Nicu şi cu mulţi alţi
copii ai satului, pe uliţa satului, pe sărătura satului, care, iarna devenea patinoarul nostru. Ne improvizam nişte patine din tablă mai groasă, o băteam bine cu ciocanul şi apoi evoluam pe luciul gheții ca nişte vedete;
În preajma Crăciunului, activitatea devenea febrilă, ne
confecționam bice, buhaie, întocmeam ceata şi repetam colindele. Era oarecare ierarhie, liceenii aveau grupul lor, iar noi ceilalți, elevii de profesională, mergeam de-a valma cu ceilalți copii. Mergeam cu colindul în ziua de 23 decembrie la fetele de măritat şi le cântam colinda cunoscută în satul nostru „Prin cel, cel, prin cela-cel...”, apoi, pe 24 decembrie, mergeam cu ajunul şi colindam toate casele. Cei colindați ne ofereau covrigi, nuci, mere şi câţiva leuți, pe care mai apoi îi împărțeam frățește. Dimineaţa mergeau la colindat copiii cu ajunul, iar către după amiază ieşeau flăcăii.;
Elevii de liceu colindau şi ei zile la rând, aveau o ceată a lor, exclusivistă, formată din elevi de liceu şi seminariști, formau un cor şi vizitau toate casele la eleve de liceu și la cadrele didactice. Din această ceată făceau parte Oprea Florea, Mirea Mihail, seminarist, Manole Crişna, seminarist, fiul părintelui Manole Florea, Manole Lică, fratele său, Toma Marius, Paul Sburlan, Aurel Burlacu şi alţii”. (Din amintirile domnului Ing. Vasile Albu – Săgeata)
„În vechime, în viaţa satului existau două activităţi de referinţă. Aceste activităţi se erau claca şi şezătoarea. În cele ce urmează am să dezvolt acest subiect.
Claca
Conform dicționarului limbii române, unul din multele sensuri ale cuvântului clacă, cu accentul pus pe o silabă sau pe alta este: „muncă prestată benevol de un grup în folosul cuiva, însoţită sau nu de petrecere”.
De multe ori membrii unei familii nu reușeau să rezolve în timp util anumite activităţi şi din acest motiv ei apelau la clacă. Se reuneau, astfel, mai multe familii pentru a rezolva seceratul grâului (pe atunci se făcea cu secera, apoi cu coasa), treieratul grâului, culesul şi depănuşatul porumbului, scărmănatul lânii, pe care gospodinele o spălau încă din vară, strujitul penelor, construcţia unei case. La aceste întruniri oamenii munceau şi cântau. Obiceiul a dăinuit mult şi s-a extins şi la alte activităţi. Când în sat o familie fără resurse avea o problemă, comunitatea îi venea astfel în ajutor.
Sunt bine cunoscute astfel de iniţiative în ridicarea unei case, pe atunci casele se puneau pe bârne de lemn şi se construiau din grădea, adică pe un sistem de furci, de fapt nişte pari ceva mai subtiri, cam de grosimea unui braț. Se împleteau nuiele care ulterior se bulgăreau cu pământ, adică nuielele erau acoperite de un strat de pământ. Urmau mai multe operațiuni spre a aduce pereţii la alb. Acţiunea dura câteva zile, iar oamenii munceau şi mâncau la familia respectivă până ce terminau treaba.
Ulterior acest obicei s-a extins şi la alte activităţi care erau considerate dificil de realizat de către o familie sau alta. Astfel când se întâmpla un deces în sat, cele mai multe familii ajutau familia năpăstuită să rezolve problema, în sensul că fiecare dăruia familiei în cauză, mai ales alimente, păsări, ulei, ouă, băutură.
Şezătoarea
Şezătoarea era „o adunare restrânsă la sate, în serile de iarnă, la care participau, de obicei, tineri şi tinere, care lucrau şi petreceau. Fără îndoială că participau şi cupluri mai tinere Aici, fiecare venea cu lucrul de mână şi în timp ce lucrau, cântau, spuneau glume, ghicitori, povești şi anumite întâmplări hazlii. Şezătoarea era şi locul unde se legau idilele satului şi se
puneau bazele viitoarelor familii. Uneori cei care nu lucrau învăţau să danseze . Aşa or fi fost executate acele bijuterii de artă populară, ii, cămăși frumos cusute.
Aici au învăţat să tricoteze tinerele fete. Pe atunci cam toate obiectele de îmbrăcăminte erau făcute în casă. Stofa pentru pantaloni şi haine groase, care se numea dimie, pânza pentru lenjeria de corp şi nu numai, care la început era din cânepă şi mai apoi când oamenii au început să cultive bumbac, din bumbac.
În scurtă vreme, în comerţ, au apărut fire foarte subţiri din bumbac, din care femeile ţeseau ştergare şi pânză, necesare la confecţionarea cămăşilor, a feţelor de masă şi a cearșafurilor, puloverelor, ciorapilor şi mânușilor de lână, atât de necesare pe timp de iarnă.;
Toamna, după ce se termina cu muncile agricole, culesul, depănuşatul şi adăpostirea în porumbare şi pătule a porumbului, femeile din casă începeau operaţiunea de tricotare a mănuşilor, ciorapilor de lână şi a flanelelor atât de necesare pe timpul iernii, când membrii acelorași familii îşi îngrijau animalele: oi, vaci, porci, cu care îşi asigurau traiul de fiecare zi;
Dacă, spre iarnă, se împletea îmbrăcămintea, în postul Paştelui, fiind ziua mai lungă, în fiecare casă se instala un război de ţesut. Se ţesea tort, pânză, diferite cuverturi, în mai multe modele, în 2 iţe, obişnuit, cu vergeaua, ales printre vărgi, covoare de pus pe perete, toate de o frumuseţe desăvârşită.” (din Amintirile d-nei prof. Constanța Albu).
„Sufletul reprezintă totalitatea proceselor afective
Intelectuale, voliționale și psihice, de asumare
Este factor esențial în corp și în actele volitive,
Este ca o substanță spirituală de sine stătătoare.Voi n-auziți cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt?
Omul ca iarba, zilele lui ca florile câmpului,
Așa va înflori și, zilele-i devin umbre pe pământ,
Iar sufletul merge la judecata de apoi a Domnului!” (MI)
COLINDE
Gheorghe Mirică
Lerul
|
Lerule, dans când dănțuiește,
|
---|
Mircea Iordache
Prin cel, cel, prin cela-cel, |
Oi, Leano, dragă, |
|
||||
Familia Ion Viorel – Deschide ușa creștine
|
Sandu Săftoiu
La tulpina la doi meri,
|
Oi lerului, mărului,
|
---|
Costică Baroian – Lerului, ler, crescut toamna
Lerului, ler, crescut toamna,
|
Eu m-am bucuratu,
|
---|
Colindul era rostit de întreaga echipă de urători:
Steaua sus răsare,
|
Mergând după rază
|
---|
Mersul cu Steaua, se făcea începând din ajunul Crăciunului, în toate sărbătorile de iarnă. Steaua aducea vestea naşterii Domnului, cât şi multă lumină şi credinţă în sufletele oamenilor, care erau urați. Se formau echipe din 2-3 copii care pregăteau un simbol al stelei.
Se lua o placă rotundă, din carton sau lemn, la care se atașa o scândură îngustă, pe post de mâner. Placa şi mânerul erau ornate cu staniol şi cu hârtii colorate. În mijlocul plăcii era lipită icoana cu Naşterea Domnului.
În ajunul Crăciunului, se mergea cu Neaţalaşul: se formau echipe de câte 2-3 copii şi în zorii zilei de Ajunul Crăciunului, cu noaptea-n cap, mergeau pe la casele oamenilor şi le urau.
Copiii mergeau cu traiste, care la unii ţineau loc şi de ghiozdane şi primeau de la gazdele urate, câte un covrig, sau o nucă, sau un măr, în unele cazuri câte o bomboană. Copiii erau bucuroși când veneau acasă cu trăistuța plina cu: covrigi, nuci, bomboane şi altele. În vremurile acelea, prin anii 1940-1950, darurile făcute de săteni făceau deliciile copiilor.
Buna dimineaţa la Moș Ajun!
Buna dimineaţa la Moș Ajun, |
Si la anul sa venim |
Mersul cu Sorcova: se făcea din ajunul Crăciunului, în toate sărbătorile de iarnă. Pe un bețișor de lemn se realiza o floare din hârtie creponată colorată, de diferite culori. Bețișorul se înfășura peste tot în hârtie colorată sau cu fir de lână colorată. Urătorii erau individuali, mergeau la anumite gazde şi le urau. În timp ce urau, băteau, în mod repetat, sorcovitul, pe umăr cu sorcova:
Sorcova, vesela, |
Tare ca piatra, |
„Alte obiceiuri erau cele dedicate unor sărbători religioase. Se ştie că aceste sărbători încep cu sărbătoarea Sfântului Andrei.
În acea noapte erau semănate boabe de grâu în ghivece, pentru fiecare membru al familiei. În funcţie de cum răsărea şi creştea grâul din fiecare ghiveci aşa era anul posesorului de ghiveci. În familia mea şi astăzi practicăm acest obicei;
Tot în acea noapte se rupeau crenguţe din pomii fructiferi, care erau ţinute într-un vas cu apă. Până la Anul Nou acestea trebuiau să înflorească. Cu aceste crenguţe mergeau copiii să sorcovească, părinţii rudele şi vecinii. Crenguţele mai erau împodobite cu fire frumos colorate sau chiar canafi mici;
Tot legat de noaptea Sfântului Andrei existau fenomene de predicţie. După cum era această noapte, așa era iarna care urma, mai uşoară sau mai grea, cu cantităţi de zăpadă;
În noaptea de Anul Nou se aşezau într-o covată de frământat pâine, pe un strat de mălai, 12 foi de ceapă, la fel de mari, pentru fiecare lună câte una, se presăra sare peste ele iar a doua zi în funcţie de cantitatea de apă strânsă se estima regimul de precipitaţii din fiecare lună Fetele de măritat mergeau în curtea casei şi numărau parii. Pe unul dintre ei îl legau cu o basma iar a doua zi îl cercetau. În funcţie de aspectul parului, ursitul avea să fie înalt, drept, cioplit sau necioplit.;
În noaptea dintre ani, în fiecare casă pe lângă alimentele tradiţionale se pregătea o plăcintă. În acea noapte se puneau bileţele „răvaşe” cu urări umoristice pentru fiecare membru al familiei, uneori se mai punea o monedă pe care norocosul familiei o găsea; Ziua de 5 ianuarie, cunoscută şi sub numele de Ajunul Bobotezei, era zi de post negru. Din seara de 4 ianuarie se întrerupea orice alimentaţie, iar, în seara de 5 ianuarie, fetele de măritat făceau o turtă din făină cu apă şi multă sare, pe care o coceau pe plită. Jumătate din această turtă se consuma înainte de culcare, iar cealaltă, împreună cu un fir de busuioc, luat de fete de la preotul care boteza casele în zilele precedente, fără să bea nici un strop de apă. Băiatul care le apărea în vis şi le întindea apă urma să fie viitorul soţ. Dacă el nu apărea în acea noapte în vis, însemna că în anul următor fata nu se va căsători; Se spunea că fetele care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează se vor mărita în anul următor;
Când eram copii şi cădeam în zăpadă spuneam că nu o să ne mai mănânce puricii în anul acela.” (din amintirile d-nei prof. Constanța Albu”)
Cântec de Crăciun
Din an în an sosesc mereu
La geam cu Moş Ajun,
E ger cumplit, e drumul greu,
Da-i obicei străbun.
Azi cu strămoșii cant in cor
Colindul sfânt si bun.
Tot moş era si-n vremea lor
Bătrânul Moş Crăciun.
E sărbătoare si e joc
În casa ta acum,
Dar sunt bordeie fără foc
Si mâine-i Mos Crăciun.
Si-acum te las, fii sănătos
Si vesel de Crăciun,
Dar nu uita, cat ești voios
Române sa fii bun!
„Fără tradiţie nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiţie.” Vasile Pârvan
„Tradiția are într-adevăr un rost numai dacă devine un factor creator, altfel e doar o cârjă pentru atâtea şi atâtea slăbiciuni ale unui neam.” citat celebru din Lucian Blaga
„Cunoscând istoria, eroii, tradiția, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om şi viaţă.” Nicolae Iorga
„Un scriitor e un spirit de tradiţie socială. Sunt alţii poate mai mari decât el care nu scriu. Aceia sunt piatră scumpă în învelișul de egoism, pe care nu-l pot sau nu se îndură să-l lepede.” -
aforism celebru de Nicolae Iorga.
Introducere |
Istoric |
Portul |
Graiul |
---|---|---|---|
Folclorul Literar |