DEZVOLTAREA SOCIO-ECONOMICĂ
DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Dispunând doar de o câmpie întinsă şi mănoasă, asigurată de compoziţia ei în cernoziom ciocolatiu şi loess, era firesc ca, dea-lungul vremii, sătenii să-şi lege existenţa de exploatarea pământului, creşterea animalelor şi creşterea păsărilor
„Fiind amplasat pe zonă de câmpie, satele din zona comunei Săgeata s-au îndeletnicit mereu cu : agricultura, cultivând pământul, crescând animale şi păsări. În dicţionarul său, Basil Iorgulescu a afirmat că, „având un subsol sărac în zăcăminte, singurul mijloc de trai al locuitorilor comunelor Săgeata şi Găvăneşti era agricultura, respectiv cultivând cereale, tutun, legume, viţă de vie, pomi fructiferi, iar din furaje şi păşunarea fâneţelor şi izlazurilor, s-a născut a doua ocupaţie – creşterea animalelor. Vitele păşunau, inclusiv, pe suprafeţele ocoalelor silvice existente în 1892, respectiv Dâmbroca, Găvăneşti, Săgeata.” (Extras din „În căutarea unei noi şanse - Săgeata”)
Despre culturi am spus câte ceva, mai sus, dar voi insista pe volumul şi importanţa fiecărei culturi în parte:
Porumbul, Cultura lui poate fi considerată cea mai importantă cultură şi acoperea cam 40 %, din suprafeţele cultivate. Prin el se asigura baza alimentară (la rugăciunea „Tatăl Nostru” în care se spune: „....pâinea noastră, cea de toate zilele”, cred că ţăranul, când se ruga, se gândea la: „...mămăliga noastră, cea de toate zilele”. Lucrările agricole, specifice pentru această plantă, erau: arătura de primăvară, boronitul, grăpatul, semănatul, prăşitul, culesul porumbului şi deşfăcatul de foi (depănuşatul, cum se zice în Moldova), tăierea ciocanilor. Se făceau şi arături de toamna, ca gerul să distrugă buruienile şi zăpada să fie mai bine reţinută de pământ.
Boronitul avea rolul de a fărâma, cât de cât, bolovanii şi de a scoate buruienile din pământul arat. Grăpatul nivela şi mai aduna buruienile care erau scoase, prin boronire, la suprafaţă.
Semănatul se făcea manual, mergându-se pe şanţurile lăsate de plug. Întreţinerea culturii presupunea 2–3 praşile, care erau efectuate manual, cu sapa. Cam pe la a treia praşilă, deja erau ştiuleţii de porumb în lapte şi atunci nu prea mai aveam nevoie să luăm mâncare de acasă, căci coceam porumbi şi-i simţeam ca pe cea mai bună mâncare.
În anul 1938, agricultura României dispunea doar de 4039 de tractoare fizice de diferite mărci şi tipuri. Producţia tractoarelor a început la Braşov, în fosta uzină de avioane IAR, înfiinţată în anul 1925, unde s-au realizat până în anul 1945, 19 tipuri de avioane, dintre care şase de concepţie proprie. Uzina, fiind reconstituită şi utilată ulterior, a realizat în anul 1946 primul tractor românesc IAR-22. Era un tractor pe roţi metalice cu pinteni sau (opţional) cu pneuri, echipat cu motor diesel în patru timpi, cu patru cilindri, cu puterea de 27,9 kW (38 CP), la turaţia de 1100 rot./min.
|
|
Boroană (Enache Dedu) |
Plug şi rotile (Enache Dedu) |
În satul Dâmbroca, au fost procurate tractoare abia după 1950, de către Neculai Tănase şi Ioan Nicolau.
La culesul porumbului avea prioritate culesul ştiuleţilor. Boii, căruţa cu scoarţe (panouri mari din scândură, cărora li se mai spunea şi dulapi şi care formau coşul mare al căruţei) şi târnele (coşuri mari confecţionate din nuiele), constituiau dotările materiale necesare culegerii. Erau rupţi ştiuleţii, puşi în coşuri, cu care erau duşi la căruţă şi apoi cu căruţa erau transportaţi la gospodărie şi depozitaţi sub un şopron. Ciocanii rămâneau pe loc şi primeau atenţia culesului abia după terminarea celorlalte treburi ale câmpului. Se ajungea, chiar, pe la începutul lunii decembrie. Noaptea, luna participa adesea la culesul ciocanilor. Secera era unealta principală. Ciocanii erau puşi în snopi şi căraţi cu căruţa, pe care se puneau drugi, pentru a se crea o platformă pe căruţă, pe care snopii să fie stivuiţi.
*Căruţa avea roţile şi spiţele din lemn şi numai obada era din fier (de fapt, corect spus, era din oţel). Osiile şi lagărele erau tot din lemn, iar frânele erau sub forma unor mecanisme de frânare, prin care o bară de lemn apăsa pe roţi.
Porumbul se pune în leasă (pătul, porumbar), pentru uscare, apoi se ducea la moară şi se obţineau: mălaiul şi tărâţa de porumb. Mălaiul s-a folosit şi se foloseşte pentru mămăliga cea de toate zilele, dar, din surplus se mai dă şi la animale şi păsări. Tărâţa se dă exclusiv la animale (porci, vaci de lapte, oi...). Foile rezultate de la deşfăcarea porumbului, constituie un furaj foarte apreciat de animale (bovine, cabaline, ovine), în mod deosebit iarna. Ciocanii sunt depozitaţi în grădina mare, sub formă de cluci (snopii sunt sprijiniţi între ei, formându-se o construcţie conică, înaltă de cca 3 m.). În mijlocul clucii se lasă un spaţiu, în care sunt introduse foile de porumb, obţinute la deşfăcat. De pe ciocanii de porumb sunt consumate, de animale, foile şi rămân beţele, care sunt folosite ca material de foc.
Ciocălăii de porumb, după ce au fost curăţaţi manual de boabe, sunt folosiţi pentru foc şi în mod deosebi pentru jarul pe care se frige carnea, pentru jarul folosit în maşina de călcat rufe, pentru tămâie, etc.
Măcinarea porumbului se făcea la moara cu pietre (două pietre mari, care se roteau în sensuri inverse şi printre care treceau boabele de porumb sau de grâu). Două mori funcţionau în acele vremuri, în apropierea satului: A lui Fani de la Stănceşti şi a lui Daly, de la Borduşani, cât și alte mori din zona comunelor Săgeata și Găvănești.
Grâul – a doua cultură ca importanţă, acoperea cam 20% din suprafeţele agricole. E drept că randamentul producţiei era scăzut, din cauza buruienilor care-l năpădeau (rapiţa, neghina, mohorul, pirul) şi nu exista o metodă de eliminare a lor. Pe de altă parte, grâul era căutat mult la oraş şi ţăranii consumau mai puţină pâine, în hambarele lor rămânând foarte puţin, fie datorită cotelor, fie că era valorificat ca produs de schimb cu oraşul. Semănatul grâului se făcea toamna, manual, ca la toate plantele păioase (cu seminţe mici), aruncându-se seminţele cu mâna, cât mai uniform posibil, peste arătura proaspătă şi venindu-se apoi cu grapa.
Grapa era ca o mătură mare din cătină, lată cam de 1,5 m. Pentru a se lucra mai eficient cu ea, se îngreuna cu obiecte grele puse pe ea.
Pe la mijlocul verii, grâul era tocmai bun de secerat. Pe o căldură înăbuşitoare a lunii lui Cuptor, se mergea cu secera, se făceau snopi, aceştia fiind legaţi cu paie de grâu, se puneau în carul pregătit cu drugi, ca la transportul porumbului şi transportaţi direct la arioi (loc special destinat pentru depozitarea grâului în vederea treieratului). Prin anii 1930–1940, au început să apară coasele, care făceau să scadă mult timpul de culegere. A fost nevoie şi de greble şi au apărut şi ele.
Pe arioi se întindea pologul (un covor mare ţesut din cânepă) se desfăceau snopii pe el şi ţine-te bătaie pe grâu, cu bâte, cu furci.
Cei care aveau un volum mai mare de lucru au găsit o metodă de a folosi animalul la această muncă. În mijlocul arioiului era un ţăruş, bine înfipt în pământ. Calul era înhămat la tăvălug (un tambur lung, cu diametru de cca 30 – 40 cm şi greu, care se învârtea ca o roată). Pe măsură ce se învârtea în jurul ţăruşului, sfoara, cu care era legat calul de ţăruş, se scurta până când tăvălugul ajungea la ţăruş, apoi calul era întors pentru rotirea în sens invers.
După ce operaţia de treierat era gata, paiele erau îndepărtate, pleava de pe deasupra era şi ea luată şi depozitată, şi se trecea la vânturarea grâului. Vânturarea presupunea punerea grâului, prin scurgere de la o înălţime (de deasupra capului), în bătaia vântului, încât să fie înlăturate impurităţile (fiind mai uşoare decât boabele de grâu sănătos).
Grâul se depozita apoi în hambare speciale sau în vase mari de lemn şi-şi aştepta, cuminte, rândul la moară. Mai erau şi cote, care erau percepute de stat, mai erau şi: uiumul de la moară şi „cota” pretinsă de şoareci. Paiele de grâu erau depozitate sub formă de șure. Pleava era depozitată, de obicei, în locaşuri amenajate la baza șurelor.
Paiele de grâu erau folosite, în principal ca aşternut în grajdul de animale (coşar, cum i se mai spunea), în coteţul porcului (cocină), dar şi pentru foc iute (în soba oarbă pentru pregătit vatra în vederea coacerii pâinii, sau ca simplu combustibil, dar si pentru cuptorul de vară, amenajat în curte şi pentru făcut floricele). Când iernile erau grele, paiele de grâu serveau şi ca nutreţ, mai greţos, dar de foame, animalele suportau.
Pleava şi tărâţele erau delicatese pentru animale, mai ales dacă erau în amestec.
„Mi-este trupul ca un cer, în suflet îmi zboară îngeri.
Vreau să aflu un mister, văd și nu-mi vine-a crede,
Raiul pe pământ coboară, cu alaiu-i de culori,
Domnul cu a Lui comoară, ne miluiește cu verde.” (MI)
Floarea soarelui - cam 10 %.
|
|
Era o cultură importantă pentru gospodării. Fiecare cultivator mergea la o făbricuță de ulei şi obţinea cantitatea de ulei cuvenită (din produsul realizat se scădea uiumul şi mai târziu s-a adăugat şi cota către stat). Se mai realiza uleiul şi cu prese acţionate manual, uneori chiar improvizate. Ce frumos arăta câmpul, cu lanuri de floarea soarelui, cu florile care urmăreau poziţia soarelui, iar bâzâitul de albine crea, alături de trilurile ciocârliei, o simfonie de sunete şi lumini!
Când începea să se coacă seminţele, floarea soarelui îşi pleca fruntea a rugăciune către Divinitate, drept respect şi semn de mulţumire că, în viaţa ei de o vară, a primit toată seva de culoare, lumină şi sunet. Îşi aştepta fericită sfârşitul, dar păsărelele o mai ciuguleau câte un pic, parcă vrând să o redeştepte. De când am citit „Floarea soarelui”, din romanul „ Erezii pioase” de scriitorul Radu Voinescu, am căpătat o privire nostalgică asupra acestei plante. Parcă ar fi vie (altfel, cum s-ar roti ea după soare). Petalele-i, fluturate de vânt, sunt precum clapele unui pian, seminţele sunt pajisti cu flori, pe care le sorb albinele şi imaginaţia mă duce tot mai departe în căutarea raiului pe o pălească de floarea soarelui. După ce se coc, pălăștile sunt tăiate cu secera şi duse în gospodărie. Sunt lăsate sub şopron sau prin curte să se usuce mai bine, după care se pune pologul şi deasupra lui, fiecare pălească în parte este bătută, până cedează toate seminţele.
|
După terminarea de bătut se face vânturatul. Gospodarul pune în saci seminţele ne vânturate, aşteaptă să vină o vreme cu vânt potrivit vânturării, apoi amenajează pologul pe un loc de vânturare, în curte sau După Oboare. Se pun seminţe într-o copaie mică (de cele în care se frământă aluatul pentru pâine), sau o găleată.
Vasul respectiv este ridicat deasupra capului şi se lasă ca seminţele să se scurgă pe polog, astfel ca vântul să înlăture praful, petalele uscate şi alte impurităţi. Impurităţile fiind mai uşoare sunt duse de vânt la oarecare distanţă de locul în care cad seminţele sănătoase. Se repetă operaţia până la terminarea vânturatului. Seminţele astfel curăţate de impurităţi sunt puse în saci şi duse la hambar, unde sunt păstrate până le vine rândul la transformarea în ulei. Ele sunt considerate şi ca „bomboane” agricole, încât tot omul când are timp liber şi se adună la şanţ cu vecinii, trebuie să aibă suficiente şi „piu, piu, piu” se „stuchesc” unii pe alţii, cu plăcere.
Pălăștile şi cotoarele sunt foarte bune materiale de foc, constituind, în mare măsură, lemnele de foc ale ţăranului.
Plantele furajere: trifoiul, lucerna, dughia, porumbul furajer, erau uşor de cultivat, nu aveau nevoie de lucrări de întreţinere şi erau uşor de recoltat. Trifoiul şi lucerna sunt plante perene, deci erau foarte avantajoase. Plantele acestea erau delicioase ca hrană pentru animale.
La culesul acestor nutreţuri, ţăranul pregătea un loc în grădina mare şi acolo le stivuia sub formă de căpiţe sau șure, cu coperișul sub formă de cupolă, respectiv cu forma în două ape, în aşa fel încât să nu pătrundă prea multă apă în ele, căci le-ar mucegăi.
Plantele legumicole, cca 5 % din suprafeţele avute în posesii: roşii, castraveţi, ceapă, ardei, vinete, varză, morcov, pătrunjel, usturoi, cartofi, erau cultivate în grădinile de pe lângă case. Nu este cazul să mai spun care erau cultivate prin semănare şi care prin sădire, căci şi azi metodele sunt aceleaşi, doar tehnologiile sunt perfecţionate. Fasolea şi dovlecii se cultivau la câmp, printre rândurile de porumb.
În satul Dâmbroca cele mai cultivate legume erau: roşiile, ceapa, ardeii şi vinetele. Acestea asigurau hrana de bază pe timp de vară şi o parte din toamnă. Pentru ceapă se semăna arpagic, iar pentru roşii, ardei şi vinete erau sădite răsaduri.
Roşiile, în afară de consumarea ca atare sau în mâncăruri (ciorbe, mâncăruri şi tocănițe de tot felul, erau conservate pentru iarnă sub formă de bulion sau la zacuscă). Roşiile şi ceapa sunt legumele care trebuie să se regăsească în majoritatea mâncărurilor, căci asigură vitamine şi fibre importante şi dau savoare
alimentelor. Roşiile, de obicei necoapte, se conservă ca gogonele murate.
|
|
Ardeii şi gogoşarii, au gustul lor plăcut şi conţinut important de nutrimente şi vitamine. În afară de consuma-rea lor în salate, în mâncăruri gătite şi ca ardei copţi, ei pot fi conservaţi ca ardei în oţet sau în zacuscă (de legume, de vinete)
|
Fasolea este gătită, vara, ca mâncărică de păstăi, iar pentru iarna e considerată ca fiind mâncarea de bază a săracului, mai ales pe timp de post. Se găteşte ca mâncărică de fasole sau ca fasole bătută (iahnie în care usturoiul are un rol important),
|
|
Dovlecii pot fi consideraţi ca fructele animalelor.
Ei erau daţi la animale nefierţi sau fierţi. Porcii gemeau de plăcere când mâncau amestecătură de tărâţe cu dovleac fiert sau cu cartofi fierţi. Mai consumau şi oamenii, câte un dovleac copt sau fiert, peste care se mai presăra câte un pic de zahăr, iar seminţele de dovleac erau coapte şi aveau mai multă căutare ca cele de floarea soarelui
Dintre legume, am lăsat cartoful la urmă (în sat se folosea denumirea „cartoafe”), dar asta nu înseamnă că nu aveau importanţă, ba dimpotrivă, ei îşi aveau un rol în alimentaţie, chiar, mai mult decât fasolea, ca aliment mai uşor suportat de stomac şi de ficat. Oamenii bolnavi, aveau reţinere faţă de fasole, dar nu exista nicio oprelişte faţă de cartof. Mâncărurile cu cartofi erau într-o varietate mare (copţi, fierţi, mâncărică, piure, ghiveci...)
|
|
|
Cartofii erau cultivaţi de obicei în grădina mare, sau pe un lot apropiat de casă (spre exemplu După Oboare). Se ara terenul făcându-se brazde suficient de adânci şi pe acele brazde la distanţe egale se puneau câte 2 - 3 bulbi din cartofii păstraţi ca sămânţă (vorba românului era: „pui două, ies nouă, pui nouă, ies 99”).
Când tulpina se ridica, se aplica o praşilă, la care pământul era tras şi înălţat pe lângă tulpină, făcându-se cuiburile şi de fapt rândul de cartofi apărea o ridicătură continuă. Se aplica şi a doua praşilă, iar de insecticide nici vorbă în acea perioadă, căci gândacul de Colorado nu ajunsese la noi.
|
|
Fructele: prunele, vişinele, nucile, caisele (zarzărele), corcoduşele, strugurii, pepenii. Cam astea au fost şi sunt fructele cultivate în comuna Săgeata.
Prunii, caişii şi corcoduşii, vişinele se găseau în aproape toate curţile de oameni gospodari, dar copiii mâncau fructele aproape din floare. Foarte puţine fructe ajungeau să se coacă, aşa că nu putem vorbi despre produse din aceste fructe, decât doar de: compoturi cu fructe crude (aşa zisa chiseliță de prune sau de corcoduşe) sau de utilizarea prunelor sau corcodușelor pentru acrit ciorba (era delicioasă ciorba de fasole acrită cu prune) |
|
|
|
Strugurii: fiecare ţăran avea acolo cel puţin 0,2 ha de vie, plantată la câmp. Via se planta primăvara, prin butășire, folosind coarde de viţă, cu 4 – 5 ochi şi lungi de 30 – 40 cm. (coardele sunt luate din coardă tânără de 1 an, înainte de pornirea vegetaţiei, prin februarie – martie. Butaşii sunt plantaţi la distanţe de cca 40 cm. între ei, sunt acoperiţi în întregime cu pământ (parţial prin efectuarea unui muşuroi) şi li se toarnă câte o găleată de apă la fiecare cuib. În funcţie lipsa precipitațiilor este asigurat cu apa necesară prin udare. Întreţinerea culturii presupunea 2-3 praşile. Primăvara via trebuia curăţată, coardele fiind lăsate scurte cu doar 2–3 ochiuri, sau unele coarde, eliminate. Dacă vreunul dintre butuci era uscat, atunci era trasă o coardă de la butul alăturat şi îngropată prin locul unde era butul care s-a uscat.
|
Strugurii aveau mai multe utilizări: când erau cruzi (aguridă), puteau fi folosiţi pentru acrit ciorba; strugurii copţi puteau fi serviţi ca atare, în calitate de desert, puteau fi transformaţi în must şi apoi în vin, dar şi puşi în pod pentru stafidire şi consumarea pe timp de iarnă.
Mustirea se făcea în hârdaie (un fel de putini joase, care aveau toarte), cu mustitoare (realizate din crengi cu grosimea de 3 – 4 cm şi care se terminau cu o trifurcație. După o bună sfărâmare în hârdău, erau turnaţi în tocitoare (putină mare, de 300 – 500 litri). Tocitoarea era umplută cam pe trei sferturi, ca după separarea mustului, boasca să nu dea pe afară. În partea de jos a tocitoarei era instalată o canea şi prin ea curgea mustul limpede, de o culoare dăruită de Dumnezeu, şi care era trecut în butoaie aşezate sub şopron. Nici butoaiele nu erau umplute complet ci se lăsa un 15 %, pentru fermentare. Un timp se lăsa butoiul descoperit să poată ieşi o spumă rezultată din fermentaţie, apoi era folosit un dop găurit în care era montat un furtun, al cărui capăt liber era menţinut în apă. Vasul cu apă era poziţionat ceva mai sus ca butoiul, încât gazele rezultate din fermentaţie să iasă mai uşor. Oxidul de carbon este foarte periculos pentru viaţă, aşa încât, dacă butoaiele sunt în beci trebuie mare precauţie la intrarea în beci, căci oxidul de carbon se combină cu sângele producând carboxihemoglobina şi duce la moarte sigură. Ca măsură de precauţie se lua o lumânare şi dacă aceea se stingea, trebuia de urgenţă să fie părăsit locul.
Boasca rămasă, după scoaterea mustului era lăsată acoperită până fermenta. Terminarea fermentaţiei putea fi observată cu o flacără. Atunci când nu se mai stingea flacăra, fermentaţia era terminată. Frigul putea să sisteze fermentaţia în continuare, dar dacă perioada de căldură dura după fermentarea corespunzătoare, boasca se oţeţea, aşa că mersul la cazanul de ţuică trebuia făcut la momentul potrivit.
În sat se aflau, cel puțin, câte un cazan de ţuică.
|
|
Pepenii erau cultivaţi pe suprafeţe de 0,2–0,3 ha sau chiar mai mult, dar nu de către toţi sătenii.
Seminţele erau semănate în cuiburi pe un teren arat, fiind acoperite de 3–4 cm de pământ. Pepenii roşii, de regulă nu erau amestecaţi cu cei galbeni ci separaţi în cadrul lotului de pepeni. Cultura pepenilor necesita 2-3 praşile. Coacerea pepenilor verzi putea fi constatată prin uşoara ciocănire, cu degetul mijlociu îndoit. Dacă suna mai a gol, însemna că nu era copt. Mai putea fi observată coacerea şi prin cum arăta codiţa pepenelui. La cei copţi, codiţa nu mai avea acei perișori şi avea o culoare schimbată, în pal.
Pepenii galbeni erau foarte uşor de observat când sunt copţi, căci se îngălbeneau şi unii din ei chiar se crăpau. .
|
La vie şi la pepeni trebuia asigurată şi paza pe timpul coacerii, căci hoţomani, care să vină la de-a gata, erau şi pe atunci. Pepenii erau cultivaţi de ţărani pe lângă viile proprii şi se putea asigura paza în acelaşi timp, la pepeni şi la vie. De obicei copiii păzeau viile şi cum nu era totdeauna ce să li se dea de mâncare, li se punea o bucăţică de mămăligă în traistă şi aia era. Mămăliga cu struguri sau cu pepeni, asigurau hrana de toate zilele, pe perioada pazei. Pepenii galbeni erau delicioşi şi consistenţi. Bananele pe care sătenii le-au „descoperit” abia în post-comunism, sunt nimicuri pe lângă „bananele” satelor noastre.
Pepenii verzi erau păstraţi în grâu şi rezistau ca şi strugurii stafidizaţi, până pe la Crăciun.
Plantele industriale: sfecla de zahăr, tutunul
|
|
Sfecla de zahăr deşi este încadrată în categoria plante industriale, căci constituie materia primă pentru zahăr, în perioada la care ne referim, nu a avut această menire. Se cultiva pe loturi foarte mici şi numai pentru casă. Era folosită pentru animale, dar şi ca desert al oamenilor (coaptă sau fiartă), căci avea un conţinut ridicat de zahăr şi fiind dulce, devenea atracţia copiilor pe timp de iarnă.
A fost foarte greu în anii de foamete, datorită secetei din 1946–1947, foamete care a durat până prin 1950 şi a fost prelungită prin cotele „genocide”, impuse de ordinea „bolşevică” a guvernului Groza.
|
|
|
Tutunul a fost cultivat de mulţi săteni, pe cca 5–6 % din suprafeţele avute.
Era planta aducătoare de bani, căci se făceau contracte cu fabrici de ţigări. Trebuie să ne amintim de un achizitor, căruia i se spunea „domnul Gheorghe cu tutunul” şi care „săracul” umbla cu mămăliga în traistă, alături de foile cu contracte. Seminţele de tutun erau semănate ca şi porumbul sau floarea soarelui. Ieşeau nişte plante sănătoase, cu tulpini mai groase decât cotoarele de floarea soarelui (că aşa a fost să fie ca iarba „răului” să le domine pe ale binelui). Frunzele de tutun, mari (cam de 10 – 15 cm în diametru), ca în imaginea alăturată, reprezentau materia primă pentru fabricarea ţigărilor. Culesul lor se făcea în mai multe etape, pe măsură ce atingeau dimensiunile stabilite de contract. Ele erau înşirate pe sfori şi puse la uscat pe garduri. După finalizarea recoltării şi uscării, erau încărcate în căruţe şi duse la baza de recepţie de la Buzău.
|
Sătenii fumători, păstrau câteva frunze uscate şi pentru „sufletele” lor şi îşi făceau trabucuri din foi, sau frământau câte o foaie de tutun, între palme şi din acel tutun mărunţit (așa zisa mahorcă), cu foiță de ziar îşi rulau ţigările şi nu mai aveau nevoie să cumpere.
Plantele tehnice: cânepa, inul, bumbacul
|
|
Cânepa a fost cultivată cam pe 3-4 % din suprafeţele agricole.
Seminţele erau împrăştiate cu mâna. Plantele ieşeau cu tulpinile, de grosimea unor nuiele şi creşteau până la cca 1,5 m. După coacere (când seminţele începeau să se scuture), cânepa era smulsă, făcută snopi şi dusă la topit. Topirea se făcea la apa Buzăului, în câte o baltă ferită de viituri. Se aşezau snopii legaţi unii de alţii şi pe câteva straturi, peste ei se aşezau greutăţi (lemne, pietre mari) încât cânepa să fie ţinută pe fundul apei.
Era lăsată acolo până ce tulpinile se puteau sfărâma uşor şi fibrele de cânepă (coaja de pe tulpini) se desprindeau uşor. După această operaţie cânepa era dusă în ograda gospodarului şi snopii erau puşi la uscat, în picioare, pe lângă garduri.
|
|
|
Uscarea cânepei |
Topirea
|
În sfârşit, ţesălarea cu pieptenii, care aveau dinţii tari din oţel, finaliza crearea fibrelor de cânepă, bune de puse în caiere şi de dat la tors. Cânepa urma să fie toarsă în fire mai subţiri sau mai groase, după utilitatea lor (saci, poloage, sfori, etc.).Sforile de cânepă erau folosite şi pentru împletirea în funii groase şi rezistente la tracţiune, foarte utile în gospodărie. Din ele erau împletite şi bicele pentru pluguşor.Operaţia următoare era meliţarea, prin care sunt separate fibrele de bucăţile lemnoase ale tulpinii.
|
|
Inul, era cultivat în mică măsură, cam 1 %, din suprafeţele cultivate.
Fiind o cultură păioasă era semănat şi secerat ca şi grâul, dar operaţiile de transformare în fibre era asemănător cu ale cânepei. Inul era folosit ca fire pentru urzeală, urzeală pe care erau ţesute fire: bumbac, lână, cânepă. Cămăşile de in 100% erau frumoase, dar cam aspre pentru piele. Izmenele, pentru a fi suficient de rezistente erau făcute din bumbac, ţesut pe urzeală de in şi erau cam incomode la purtat.
|
|
|
Bumbacul, era cultivat în foarte mică măsură şi numai de unii oameni.
În grădina mare, în anumiți ani, seminţele erau semănate în cuiburi mici şi la distanţe de 15–20 cm. Din florile rozalii ieşeau gogoşile de bumbac, de mărimea unor gogonele şi care la coacere se deschideau scoţând la iveală conţinutul alb, care era de fapt vată comprimată.
Gogoşile coapte erau culese, scoase din învelitorile lor iar vata era scămoşată. Vata astfel obţinută era păstrată în casă, ca pentru unele nevoi şi mai rar era toarsă şi transformată în ţesături.
Oamenii, lucrând pe câmp aveau nevoie de apă, atât pentru ei cât şi pentru animale. În acele vremuri, pe câmp erau fântâni cu cumpănă, ca cea din imaginea de mai sus.
|
|
|
|
Război de țesut
|
Fântâna cu cumpănă
|
Fântâna cu scripete,
|
Fântânile erau destul de dese, cam la 0,5 Km. una de alta şi nu se întâmpla să sece, oricât era seceta de mare. Pe căldurile de 40°, ale lui cuptor, oamenii se răcoreau, turnându-şi apa cu găleata pe cap.
2.-DESPRE AGRICULTURA ÎN COMUNA SĂGEATA
a – PERIOADA 1864 - 1950
De pe atunci, au rămas doar unele aspecte consemnate în Dicţionarul lui Basil Iorgulescu şi preluate de monografiile comunelor: Săgeata şi Vadu Paşii. În investigaţiile făcute în satele comunei, din povestirile transmise de strămoşi, prin viu grai, a reieşit că ţăranul a fost foarte ataşat de pământul lui, chiar dacă era nevoit să lucreze cu mijloace rudimentare. Tot timpul a căutat să-şi perfecţioneze munca, să şi-o uşureze. Din gospodăriile sătenilor nu lipseau: carul cu boi, plugul, grapa, secera, grebla şi altele. Sătenii au ştiut tot timpul să-şi cultive, după nevoile gospodăreşti: porumbul, grâul, nutreţurile pentru animale (orzul, ovăzul, dughia, lucerna, trifoiul...), fructele (în mod deosebit, pepenii şi strugurii), legumele şi zarzavaturile. Când dijmele sau cotele tot creşteau, ţăranul se străduia să le facă faţă şi să-i rămână şi lui pentru gurile familiei.
„Natura nu a fost făcută pentru a fi schimbată.” Jerome Klapka Jerome
„Sunt arbore, mă plec în faţa vântului care aduce ploaia.” Valeriu Butulescu
„Florile nu sunt altceva decât modul în care natura ne zâmbește.” Anca Daniela Hut
„Natura nu face niciodată nimic fără motiv.” Aristotel
„Natura nu ne cere să fim geniali, ajunge să fim raționali.” Mariana Fulger
„Studiați natura și urmați calea pe care v-o arată ea.” Jean Jacques Rousseau
DIN „ÎN CĂUTAREA UNEI NOI ŞANSE - SĂGEATA”
(Prezentarea făcută de Prefectul Constantin Tegăceanu în Monografia Buzăului, din 1943)
Urmarea primului război mondial a fost că animalele se împuținaseră, lucrările agricole făcându-se din ce în ce mai greu.
Recensământul din 6 dec. 1921 al proprietarilor de terenuri arăta:
|
|
-
Supraf. Totală = 4.682 ha, din care:
-
360,52 ha cu fânețe și islazuri,
-
64,85 ha, cu grădini și livezi,
-
86, 08 ha – prundiș și teren sterp,
-
21,45 ha, cu terenuri destinate extinderii satelor (pentru construirea caselor însurățeilor)
-
76,46 ha cu clădiri, șantiere, depozite.
-
În comuna Săgeata, la acea dată existau 714 case, evaluate la 1.069.840 lei,
|
-
Între 1921 – 1938, numărul animalelor introduse pe izlaz a rămas fără modificări majore, iar al gospodarilor deținători de vite și de oi era între 214 – 222. Plata pentru folosirea terenurilor satului, luate în arendă, era de 80 lei/an, pentru 1 ha., iar islazul se putea concesiona și pentru o perioadă de 5-10 ani
-
În 1922, în comună erau: 4 perechi hamuri de piept, 106 guri de ham, 2 șei, 4 trăsuri cu arcuri, 1 docar, în stare funcțională, 1 căruță pe cauciucuri, 1 camion, 1 car cu osii de fier, 70 căruțe pentru boi, etc
O situație statistică trimisă Prefecturii, în anul 1923, dădea câteva indicii despre puterea economică a comunei: semănături de toamnă = 550 ha. grâu; cai = 60; iepe = 75; mânji = 15; boi = 148; viței = 2; mânzați = 270; bivoli = 1; oi = 670; porci + purcei = 236; găini = 1.800; gâște = 120; rațe = 6; curci = 6; stupi nemodernizați = 4.
Structura anului agricol în 1923, nu diferă mult de perioada 1919 – 1922: grâu se mănat = 926 ha; 0rz = 209 ha; ovăz = 840 ha; porumb = 2.388 ha; mei = 12 ha; dughie = 365 ha; vii cultivate = 71 ha. Total suprafața cultivată = 4.812 ha.
Dosarul 1/1925, evidențiază intenția autorităților de a aduce în planul financiar al activităților orice sursă de venit, pentru stoparea activităților la „negru″. Astfel, printr-un proces verbal al unei comisii de la nivelul Prefecturii, se constată că locuitorii riverani Buzăului, dar mai ales din satele comunelor Săgeata și Găvănești, pescuiesc în râu și în balta Costeiu, și practică specula, eludând plata impozitelor aferente. Drept urmare Comisia stabilește prețuri unitare, iar în cazul depistării infracțiunilor de pescuit fără autorizație „recolta piscicolă se va confisca, respectivele cantități vor fi vândute și sumele obținute vor intra în trezoreria Prefecturii.″
„Poate ar mai fi de spus faptul că în vremea copilăriei mele nu prea existau ceasuri.
Recensământul din 1925, din comuna Săgeata:
|
|
Ne ghidam după ce spuneau bătrânii. Bunica mea dinspre mamă, născută în 1880, care locuia cu noi era ceasornicul casei. Când trebuia să mergem la câmp plecam dis-de dimineață, deoarece locurile erau departe. Ne sculam după cântatul cocoșului, sau după stele.
|
Da, da, ne scula bunica când răsărea Luceafărul de ziuă, ne luam uneltele şi mâncarea si mergeam pe jos până la Cotitură sau până la Costei. Ajungeam întotdeauna când se lumina de ziuă. Acolo ne ghidam după soare. Pe la conacul jumătate, 9 sau 10 dimineaţa, mâncam, apoi când era soarele în mijlocul cerului, mâncam de prânz şi, pe la 3 după amiază mâncam de nămiezi. După masa de prânz ne odihneam un pic, aşa cum şi după cea de la nămiezi, apoi până seara munceam. Ne întorceam acasă când răsărea Luceafărul de seară. Acasă ne aştepta bunica cu mâncare şi apă caldă. După ce ne spălam, mâncam, sau adormeam cu dumicatul în gură iar a doua zi o luam de la capăt.” (Prof. Constanța Albu)
-
Populație: 3005 locuitori,
-
Familii: 667,
-
Toți locuitorii sunt români de religie creștin - ortodoxă,
-
Ocupația : agricultura
-
În 1894, în comuna Găvănești erau 2 străini, 7 argați bărbați și 4 femei servitoare la stăpâni.;
-
În același an: 25 de însurăței au primit loturi de teren din moșia satului, iar alți 92 au cumpărat loturi de 1 – 3 ha, din moșia satului
-
În 1897, la nivelul comunei Găvănești, la recensământul cabalinelor și al mijloacelor de transport s-au înregistrat: 25 de cai, 14 iepe, 3 catâri, 10 trăsuri de cai, tip „Brașov″, 10 guri de ham.
-
În 1909 planul de cultură era:
-
Porumb: 1211, 25 ha, cu o producție de 3.633 tone;
-
Mei: 22 ha
-
Vii pe rod: 4,75 ha
-
Tot atunci, un recensământ al populației arăta că în Găvănești locuiau 181 de bărbați cu domiciliul stabil, în vârstă de peste 21 ani, toți fiind știutori de carte.
Monografia com. Găvănești din 1942 , de D. T. Alexandru
În deceniul al V-lea:
Locuitorii posedă cam 3-7 ha, pe care cultivă diverse cereale, în special grâu și porumb.
-
Arătura se face cu pluguri de fier, cu una sau două brazde, însă ușoare, vitele fiind cam costelive,
-
Suprafața arabilă este de 3.058 ha, lunca e de155 ha. Cotișorul are 40 ha, balta Costeiu are 107,91 ha.
-
Ocupațiile principale ale locuitorilor sunt: agricultura și creșterea animalelor. Cu toată lipsa de izlaz comunal, sătenii au un număr apreciabil de vite și oi.
-
Afară de muncile agricole, sătenii mai sunt ocupați, iarna, cu tăiatul stufului de baltă, tăiatul lemnelor din pădurile Găvănești și Cotu-Ciorii (vecină cu localitatea Găvănești, despărțite de cursul râului Buzău).
-
Comerțul locuitorilor constă în vinderea cerealelor în Buzău și la gara Cilibia, precum și a vitelor în bâlciurile care se țin în orașul Buzău, în Pogoanele și la Făurei. În comună comerțul se face, în principal, doar de 3 negustori, doi români și un turc, fiecare având băcănie și manufactură.
-
Femeile, în a căror gospodărie se cresc oi, lucrează, artizanal: haine din lână, pentru soți și copii; așternuturi, scoarțe, covoare, ciorapi; țesutul pânzei din bumbac, etc
-
În comună mai existau: o moară cu motor pe benzină, funcționând cu pietre pe mălai, și cu pietre pe făină; 10 cazane de fabricat țuică, …
-
Meseriași autorizați: 6 croitori, 4 fierari, 4 rotari, 4 dulgheri și 3 cizmari.
-
Vânzarea de produse se făcea tocmai la târgurile din Brăila, iar măcinatul cerealelor se făcea la Mărăcineni și la Buzău.
Monografia lui Ghe. Tudor, a comunei Găvănești, din 19 febr.1943, face o analiză mai complexă:
Terenul Găvănești-ului este compus din humus, nisip și pământ negru de pădure, toate suprafețele fiind extrem de fertile,
-
Gospodarii de aici dețin 13 – 20 ha. de teren, dar în urma împărțirilor succesive pentru înzestrarea urmașilor (fiecare familie având în 4 – 6 copii), pe parcursul a 20 – 30 de ani, proprietatea s-a atomizat (fărâmițat),
-
Doar preoții (bisericile fiind împroprietărite cu câte 5 ha de teren) dau pământul în dijmă, iar școlile și-l lucrează cu elevii.
-
Pământul arabil se întindea pe 5 linii de loc și, le-a revenit sătenilor după adoptarea Legii rurale, de către A.I. Cuza.
-
Altă împroprietărire a avut loc în 1891, sub domnia Regelui Carol I, când fiecare sătean a primit câte 5 ha, situate la apus de hotarul moșiei Beilic și la miază-noapte de balta Costeiu;
-
După Primul Război Mondial din 1916 – 1918, s-au făcut împroprietăriri dincolo de balta Costeiu, la o distanță apreciabilă de sat, pe terenuri vecine cu moșia Bobocu, pământ expropriat din moșiile Negro–Ponte și Eforiile Școalelor.
-
Ca plante cultivate: porumbul, orzul, ovăzul, meiul, dughia. Grâul se cultivă pe suprafețe mici, numai pentru consumul propriu și pentru sămânță.
-
Vânzarea cerealelor se face treptat, cu diferite ocazii, Cultivarea se face fără mașini agricole, căci săteni nu-și permit să le aibă și nici nu au pământ prea mult încât să fie necesare mașinile agricole. Aratul se face cu plugul (cu una-două brazde). Semănatul se face cu semănătoarea, dar majoritatea seamănă cu mâna, azvârlind sămânța dintr-o bucată de pânză, legată de gât (numită semănătoare). Seceratul se face, în majoritate, cu coasa, iar treieratul grâului, cu mașina (batoza)
-
Cultura legumelor și zarzavaturilor, întrunește condițiile pentru a putea face irigații. De acest lucru au știut să beneficieze doi săteni, fără a fi specializați în meseria de grădinar.
-
Suprafața ocupată cu vii este de 40 ha, cultivându-se mai mult terazul, care dă un vin cam de slabă calitate,
-
Pădurea ocupă 75 ha, fiind în imediata apropiere a satului, și este proprietatea satului,
-
Creșterea vitelor nu se face pe baze moderne. Animalele nu-s bine îngrijite, sunt costelive, aceasta și din lipsa unui izlaz corespunzător pentru animalele satului: cai = 246, boi = 248, vaci = 311, bivoli = 13, oi = 1564, capre = 4, ..
-
Numărul păsărilor e mic, ele fiind crescute doar pentru nevoi proprii,
-
Apicultura este prea puțin prezentă: sunt 4-5 săteni care au câte puțini stupi sistematici,
-
În 1941 a fost procurată o mașină simplă, de tricotat lână, cu acționare manuală; exista și o moară țărănească, pentru mălai, făină și urluială pentru animale.
Nu vom mai prezenta fiecare cultură în parte şi modul ei de cultivare, ci numai noutăţile legate de agricultura din această perioadă.
Satul a fost prins între anii 1941–1946, de problemele războiului, cu mulţi fii pe front. A urmat seceta, foametea, epidemia de tifos. Agricultura a rămas rudimentară şi totuşi în această perioadă au fost făcuţi paşi mici, dar importanţi, în agricultură. Se vedeau roadele alierii cu nemţii, căci tehnica lor începuse să fie preluată de oamenii mai cu stare:
-
Dacă până atunci porumbul era curăţat de boabe, manual, a apărut machina, care a uşurat foarte mult curăţarea şi a crescut randamentul;
-
Coasa a luat, aproape în totalitate, locul secerei la culesul păioaselor;
-
A apărut maşina cu aburi şi batoza (la Neculai Tănase şi la Rudolf Daly). Cu batoza a fost uşurat foarte mult treieratul grâului. E drept că şi uiumul era mare. Copiii erau fascinaţi de priveliştea oferită de ansamblul de maşini care contribuiau la treierat. Era aşa, ca şi cum sunt de admirat azi sateliţii artificiali. Maşina semăna cu o locomotivă cu aburi (cu combustie externă)
Din câte ţin minte, focul se făcea cu paie. Avea un coş de fum, înalt, pentru a feri zona din jur de pericolul foarte mare de incendiu. Maşina avea şi o roată mare (care ţinea şi rol de volantă), cu diametrul de cca 1,5 m. Transmisia de la maşina cu aburi la batoză se făcea cu o curea lată, din piele. Distanţa dintre cele două roţi de transmisie era de aproximativ 10 m., pentru a se reduce la maxim pericolul de incendiu. Era întronată o disciplină severă în privinţa prevenirii incendiilor. Carul cu snopi era apropiat de batoză şi snopii erau aruncaţi pe batoză de unde erau preluaţi imediat de oamenii care îi introduceau (pe deasupra), între nişte valţuri care îi duceau în interiorul batozei. Batoza bătea grâul, îl vântura şi elimina paiele prin spatele ei. Boabele de grâu cădeau printr-un jgheab, iar pleava pe altul. Când, la spatele maşinii, paiele aruncate, formau o claie, aproape de nivelul gurii de evacuare, se venea cu boii înjugaţi, care trăgeau o oişte după ei şi două lanţuri lungi, încât să cuprindă claia. Un copil de 10-12 ani, dădea lanţurile pe după claie şi le fixa cu un ţăruş din lemn. Se suia pe ţăruş şi striga: „gataaaa!”, iar ţăranul care conducea boii, pornea şi ducea căpiţa la un loc stabilit, pe arioi.
Deşi în ţară au apărut tractoarele prin anul 1938, fiind de producţie străină, iar industria românească de tractoare a început din 1951, la noi în sat doar Neculai Tănase a adus primul tractor. Era un tractor pe şenile, marca Kirov, după care au fost realizate apoi la Braşov, tractoarele KD-35.
Comunismul a pus accent pe dezvoltarea agriculturii, prin mecanizare, astfel că întreprinderi din: Craiova, Miercurea Ciuc, Codlea, Oradea, Timișoara, în cooperare cu Uzinele Tractorul din Braşov, au trecut la fabricarea de tractoare româneşti.
Procesul de colectivizare s-a desfăşurat în două valuri principale, 1949-1953 şi 1953-1962. La nivel naţional, SMT-urile au fost înfiinţate în 7 oct 1948, dar „braţul” lor a atins agricultura din satul Dâmbroca abia după ce au apărut întovărăşirile agricole, care au fost înfiinţate la începutul anului 1952. Se făceau contracte între întovărăşire şi SMT şi lucrările efectuate erau plătite.
Condiţiile, pentru o agricultură mecanizată, au apărut în satul nostru, pe la sfârşitul perioadei despre care vorbim, dar gospodăriile individuale nu aveau acces la mecanizare şi lucrau pământul tot în mod rudimentar: cu tracţiune animală şi cu unelte specifice lucrărilor. Doar Neculai Tănase şi Rudolf Daly, dispuneau de mecanizare şi efectuau unele lucrări, contra cost, pentru gospodarii care-i solicitau.
„ În 1957, a început formarea întovărăşirii agricole, mai întâi cu 15–20 familii şi a tot crescut, astfel că în 1962 numai cca 20 familii nu erau prinse. La colectivizare au mai rămas ne-asociate 7–8 familii. Pentru sectorul legumicol s-a înfiinţat AESS (Asociaţia Economică de Sere si Solarii), cu 131 ha. Participarea statului la această asociere era de 50%. Ca oricare dintre componentele vieţii social - economice, agricultura poate fi „fotografiată” pe câteva etape ale existenţei satului Dâmbroca:
De pe atunci, au rămas doar unele aspecte consemnate în Dicţionarul lui Basil Iorgulescu şi preluate de monografiile comunelor: Săgeata şi Vadu Paşii. În investigaţiile făcute în satul Dâmbroca, din povestirile transmise de strămoşi, prin viu grai, a reieşit că ţăranul dâmbrocean a fost foarte ataşat de pământul lui, chiar dacă era nevoit să lucreze cu mijloace rudimentare. Tot timpul a căutat să-şi perfecţioneze munca, să şi-o uşureze. Din gospodăriile sătenilor nu lipseau: carul cu boi, plugul, grapa, secera, grebla şi altele. Dâmbrocenii au ştiut tot timpul să-şi cultive, după nevoile gospodăreşti: porumbul, grâul, nutreţurile pentru animale (orzul, ovăzul, dughia, lucerna, trifoiul...), fructele (în mod deosebit, pepenii şi strugurii), legumele şi zarzavaturile. Când dijmele sau cotele tot creşteau, ţăranul se străduia să le facă faţă şi să-i rămână şi lui pentru gurile familiei.
În afară de arendaşul Dârlea, despre care sunt amintiri mai mult sau mai puţin pozitive, au rămas în amintirile satului ca oameni gospodari, harnici şi utili vieţii satului: Neculai Albu (Tănase), Rudolf Daly, Ion Nicolau, Costică Tăbăcaru, Ion R. Ion (Cosoroabă), Vasile Pandele (Bombonaru), Neculai Bratosin, Vasile Dragomir (Geambașu), Neculai Baroian şi alţii. Ce păcat că tocmai cei mai gospodari oameni ai satului au fost categorisiţi drept chiaburi (erau etichetaţi că „au supt sângele poporului” şi trebuiau stârpiţi). Neculai Tănase şi Rudolf Daly, aveau batoze şi vara, activitatea de treierat era foarte bine organizată: ţăranii veneau pe rând, ca la moară şi participau efectiv la treierat, cu membri ai familiei, cu rude ( întrajutorare). Gospodarii declaraţi chiaburi, în 1950:
|
|
Neculai Albu |
Neculai Baroian |
|
Neculai Albu (Tănase)
Dali Glineschi
Neculai Baroian,
Vasile Dragomir (Geambașu)
|
Vasile Pandele (Bombonaru)
Constantin Tăbăcaru
Mihai Pandele
|
În perioada aceea, ţăranii erau categorisiţi în :
-
ţărani săraci, care aveau până la 1 – 2 ha de teren agricol,
-
ţărani mijlocaşi, cu 2 -5 ha,
-
chiaburi, cu 5 -10 ha şi peste
Majoritatea sătenilor intra în categoria ţăranilor mijlocaşi.
d.- COMUNA SĂGEATA ȘI GĂVĂNEȘTI 1950-1968
Extras din „Săgeata – În Căutarea Unei Noi Șanse″ De Victor Andreica Și Florentin Stelian Albu
Au fost translate, obligatoriu, și în țara noastră, toate formele organizatorice din domeniile: politic, învățământ, sănătate, cercetare, viața socială, și activitățile la nivel guvernamental, din Uniunea Sovietică
Cotele obligatorii au fost primele pârghii de a acționa ca mijloc de presiune asupra populației satelor, spre a le aduce la condiția de a accepta ideea abandonării în brațele formulei socialiste de transformare a agriculturii.
Încă din 1949, s-au pus cote obligatorii, înrobitoare, proprietarii de terenuri lucrând terenurile, iar toamna rămâneau aproape cu nimic.
În 1949, după ideea sovhozurilor și colhozurilor din Rusia Sovietică, a început așa zisa „transformare socialistă a agriculturii″, respectiv confiscarea pământurilor, înființarea de TOZ-uri, Întovărășiri Agricole, GOSTAT-uri, G.A.C.-uri, C.A.P.-uri și I.A.S.-uri
În 1949 au fost făcute cereri a 73 de săteni din comuna Săgeata și 125 din comuna Găvănești, adresate autorităților spre iertarea de predarea cantităților impuse la cereale și produse animaliere, din cauza secetei.
Pentru a prelungi agonia sătenilor, autoritățile comuniste au instituit sistemul de raționalizare a hranei, înmânând salariaților cartele de alimente. Astfel, 87 de oameni din comuna Săgeata și 91 din comuna Găvănești, din cadrul personalului administrativ și de serviciu al instituțiilor, primesc, trimestrial, cartele de alimente.
Fiind din ce în ce mai înrobitoare, cotele obligatorii nu puteau fi onorate nici în anii 1950 și 1951.
Astfel, că în 1951, la nivelul comunei Săgeata, 488 de cetățeni înregistrează restanțe la cotele obligatorii, din anul precedent, la următoarele produse: orz, porumb, floarea-soarelui, lână, lapte, carne de porc, carne de vită și de pasăre, cartofi, miere.
În 1956, spre a masca măsurile de sărăcire a țăranului,
administrația comunistă a camuflat această acțiune criminală, renunțând la sintagma „cote obligatorii″, dând credit alteia, denumită colectarea la fondul de stat.
La nivelul comunei Găvănești, în 1956, planul de colectare prevedea următoarele cantități de produse: grâu = 156.000 kg; porumb = 155.000 kg; floarea soarelui = 32.000 kg; carne de vită = 28.800 kg; carne de porc = 2.800 kg; lână = 1.192 kg; lapte de vacă = 29.420 litri; lapte de oaie = 6.390 litri.
Pentru a-i obliga pe oameni să adere la C.A.P., administrația comunistă a acționat mai întâi asupra celor mai buni gospodari ai satelor, numindu-i chiaburi, dușmani ai poporului. Aceștia au fost anchetați, bătuți, arestați, sechestrându-li-se averile.
Am prezentat periodicitatea de mai sus, având în vedere că până în 1968, Găvănești a fost comună de sine stătătoare.
În 1950, s-a înființat C.A.P. – ul în comuna Găvănești, cu denumirea de C.A.P. „7 Noiembrie″ patronat de Schela Berca,
În 1952 s-a înființat C.A.P. Săgeata, la festivitățile de inaugurare participând și secretarul raionului Buzău, Victor Vergu,
În 1956, în comuna Săgeata era o Cooperativă Agricolă de Producție, 3 TOZURI, dar și numeroși țărani individuali.
Adevăratul „triumf″ s-a produs începând cu 1959. În planurile de activități, Comitetul Provizoriu al Sfatului Popular își trecea ca obiectiv prioritar „sprijinirea sectorului socialist al agriculturii″ urmărind, prin tabele, pe care le analiza săptămânal între anii 1956 – 1962, cetățenii care solicitau primirea în C.A.P. La intrarea în această formă de organizare a agriculturii, prin care sătenilor li se suspenda dreptul de proprietate asupra pământului, aceștia erau obligați să completeze o cerere tip, care este prezentată la Capit. I – Cadrul Istoric, la subcapitolul.- I.5.- Participarea la evenimentele interne, subcapitol: B.- Cooperativizarea.
La înființarea unității, în 1952, erau înscriși 108 țărani din Săgeata, dintre care amintim: Vasile Scărlăteanu, Nicula Agapie, Ion M. Calcan, Lazăr Iamandi, Costache Baboi și Ion D. Chirilă. Cu câteva luni mai înainte, ca o fază pregătitoare, 12 săteni s-au înscris „de bună voie″ în întovărășirea agricolă, cu numele de „23 August″, comitetul de inițiativă fiind constituit din muncitori de la S.M.T. Poșta Câlnău, avându-l ca președinte pe Vasile D. Costică.
„Rezultatul pe termen lung al acestui proces a fost smulgerea țăranului din cadrele ancestrale ale existenței sale, întemeiate pe ritmurile cosmice și ciclurile naturii, anihilarea atașamentului pentru pământ și al oricărui spirit de inițiativă și competiție, exterminarea elitelor satului sau, în cel mai blând caz, marginalizarea înjositoare a acestora”, se scrie pe muzeul rezistentei.ro. Înainte de intrarea în C.A.P., la recensământul animalelor din 1951, statistica pentru satele comunei Săgeata arată astfel:
|
|
Recensământul mai evidenția existența a: 24 de iepe, 12 tauri, 544 de vaci cu lapte, 54 de vaci sterpe, 88 de juninci.
-
Definitivarea agriculturii din 1962, a însemnat lipsa de furaje pentru săteni, ceea ce a micșorat posibilitatea menținerii acestui număr de animale în gospodăriile populației
-
În 1949, la nivelul comunei Găvănești, care făcea parte din plasa Mărăcineni, Comitetul Provizoriu informa organele superioare că, în plan local, sunt 50 de meseriași, astfel: dulgheri = 11; rotari = 3; tâmplari = 6; fierari = 3; croitori = 10; cizmari = 11; tricoteri = 4; pălărieri = 2.
|
-
În 1950, pentru comuna Găvănești se arată că erau: vaci cu lapte, în 23 de gospodării; 380 de țărani creșteau oi (un singur om avea 23 de oi, iar 114 țărani aveau doar câte o singură oaie)
-
Se consideră că înființarea celor trei C.A.P.–uri, s-a făcut
-
la datele:
-
C.A.P. „7 Noiembrie″ Găvănești, la data de 26 februarie 1950. Au intrat în cooperative doar 36 de familii, cu 157 ha, 16 pluguri, 1 grapă, 1 prășitoare, 12 căruțe, 15 boi și 1 cal,
-
C.A.P. „11 Iunie″ Săgeata, la 21 iulie 1961,
-
C.A.P. „Libertatea″ Dâmbroca, la 20 martie 1962.
-
Odată cu desființarea regiunii Ploiești, dispariția raioane- lor și reapariția județelor, în 1968, pe ogoarele comunei lucrau: 68 de tractoare, 43 de semănători, 23 de combine, 11 batoze și alte mașini agricole care intrau în dotarea celor trei secții de mecanizare ale I.M.A. Poșta Câlnău. Peste câțiva ani s-a înființat S.M.A Săgeata, permițând ca întreaga gamă de lucrări să se efectueze în timp util și de bună calitate: arat, fertilizat, combaterea dăunătorilor, semănatul cerealelor păioase, prășirea cu prășitoare, lucrările de întreținere și de recoltare.
Fam. Rudolf GLINISCHI
Una din familiile avute din Săgeata a fost aceea a numiților Glineschi Rudolf și Elisabeta, amândoi născuți în localitate, care deţineau în satul Bordușani, în proprietate: o moară, o instalație cu abur, numită peiorativ „vapor’’.
Acesta punea în funcțiune o batoză care scotea rudimentar, prin batere mecanică, boabele de grâu din spic după principiul combinei de astăzi. Spicele erau recoltate din lan, manual, cu secera, legate în snopi, aceștia erau adunați în grămezi numite glugi (jumătăți), la mijlocul locului, a câte 8-10 snopi. Așezarea acestor snopi se făcea după modelul ghizdelelor de la fântână, pentru uscare în vederea „baterii” în batoză.
Ulterior snopii de grâu se transportau cu carele cu boi sau cai la „arie”, unde se introduceau manual în batoză, de unde grâul boabe curgea în saci de iută. Acolo unde nu exista acest sistem „vapor – batoză”, scuturarea boabelor de grâu din spice se făcea cu ajutorul cailor, prin alergarea acestora, înhămați, în jurul unui stâlp, pe arie, prin călcarea cu copitele. Apoi boabele erau adunate prin maturare, împreună cu praf și pământ, vânturate, așezate în saci și depozitate în hambare de lemn. Fiul acestei familii înstărite, Glinischi Ion, a avut din prima căsătorie, cu Florica, trei copii: Mihai, Axente și Constantin, iar din a doua căsătorie, cu Maria Săraru, alți trei copii: Nicolae, Ștefan și Ion, cei șase frați fiind crescuți ca buni creștini, cu frica lui Dumnezeu. Acesta a continuat moștenirea familiei, fiind proprietar de: moară, vapor și batoză, pe care le-a folosit până în anul 1968, când a trecut la cele veșnice. Părinții Mariei Săraru, Zamfir și Dobrița, dețineau și ei o frumoasă avere în satul Săgeata: două rânduri de case, cârciumă și pământ. Băiatul lor cel mic, Ion, căsătorit cu Haralambia-Olimpia, trăiesc în una din aceste case în prezent, împreună cu cei doi copii ai lor: Constantin și Mihăiță, care la rândul lor au dat naștere la 6 nepoți, cu care întreagă familie se mândrește.
a.- COMUNA SĂGEATA ȘI COMUNA GĂVĂNEȘTI DATE DE SINTEZĂ (1962– 1990)
(„În căutarea unei noi șanse” – Săgeata, de Victor Andreica și Florentin-Stelian Albu)
-
Dosarul 31/1968, pg. 179 – 225, arată printre alte aspecte ale dezvoltării comunei Săgeata și despre situațiile celor trei C.A.P. – uri din comună.
-
Existau 3 C.A.P. –uri, cu 2.809 familii și 4.163 de membri cooperatori. 2 mori, 2 cazane de țuică, 3 unități de deservire (1 frizerie și 2 croitorii), 8 magazine, 2 unități de alimentație publică (bufete), 2 grădinițe, 3 școli primare (clasele I-IV), 4 școli cu clasele I-VIII, 3 grădinițe, 3 cămine culturale, 5 cinematografe, 2 biblioteci, 2 dispensare umane, 2 farmacii și 2 case de nașteri. Doar în 6 sate erau electrificate 329 de case (12,6%).
-
Structura organizației de partid, era:
-
3 comitete P.C.R., 33 organizații, 709 membri;
-
2 comitete U.T.C., 29 organizații, 553 membri,
Situații statistice, pe sate, privind numărul de locuitori și
baza materială din comuna Săgeata, în 1968,arăta astfel:
Lucrul în C.A.P.- uri – 1968
Din tabelul de mai jos se poate observa că dotarea C.A.P.-urilor a pus accent pe:
|
|
Autocamioane, fiind imperios necesare pentru transportul produselor la bazele de recepție, în vederea achitării obligațiilor către stat;
-
Motopompe, pentru sistemele de irigații.
-
În ce priveşte sectorul de maşini agricole, acesta nu aparţinea CAP-ului, ci era constituit ca SMA-uri de stat, care deserveau CAP-urile. Un asemenea SMA se afla la nivelul comunei Săgeata şi avea secţii la nivelul CAP-urilor,
|
Beneficiind de vecinătatea râului Buzău, sătenii din comună au amenajat un sistem de irigații, irigându-se anual peste 200 ha, cultivate cu legume și zarzavaturi.
|
|
În comuna Săgeata - suprafaţa irigată – 1203 ha
Câștigurile obținute de C.A.P. Găvănești în perioada 1960 – 1989, au fost: roșii = 46.816 kg; varză = 29.920 kg; ceapă = 22.920 kg.
Doar de pe 16 ha. cultivate cu roșii timpurii se realiza, anual, la unitatea menționată mai sus, un venit de 1.134.913 lei, iar prin schimbul miilor de tone de produse de grădină, livrate pe piața internă și la export, tot anual, la nivelul comunei, se realiza suma de 6.000.000 lei.
Drumul parcurs de unitățile agricole din comuna Săgeata, după cca 2 decenii de existență, în căutarea identității, acumulând experiență în organizarea producției și a muncii, dispunând de cadre tehnico-inginerești foarte capabile, a dus spre un salt valoric important.
După cca 40 de ani de agricultură sub dictatura comunistă, existența C.A.P. – urilor Găvănești, Săgeata și Dâmbroca, a dovedit că a fost o soluție viabilă de lucru în exploatații mari, ceea ce nu a mai fost posibil după aplicarea Legii nr. 18/1991.
Cele trei unități cooperatiste au abordat un vast program de investiții, modernizând grajdurile de animale și dotându-se cu mașini și utilaje performante la vremea aceea.
|
Pentru a reaminti celor care au lucrat la colectiv și a furniza date generației tinere, precizăm că pentru activitatea C.A.P – ului din Săgeata în perioada anilor 1980 – 1990, s-a înregistrat următoarea situație:
Suprafața agricolă = 3.116 ha arabile, din care erau cultivate pentru: legume = 180 ha; grâu = 800-1.000 ha.; porumb = 700-800 ha; floarea soarelui = 350-400 ha; sfeclă de zahăr = 200 ha; tutun = 100 ha.
Brațe de muncă = 1.100,
Structura organizatorică: 2 ferme legumicole, 4 ferme pentru cultura mare și 1 fermă zootehnică.
Până în 1970, sătenii din Săgeata și Găvănești practicau agricultura rudimentară, cu unelte și agregate modeste mulți ani folosindu-se plugul de lemn, tractat de boi sau vaci, semănatul se făcea manual, nu se foloseau îngrășăminte chimice, ierbicide, insecticide, nu existau instalații de irigații.
În perioada 1971 – 1982, când președinte al C.A.P. a fost economista Maria Albu, C.A.P. Săgeata obținea producții medii pe unitatea de suprafață:
Grâu = 4.500 – 5.000 kg,
Porumb boabe = 4.500 – 5.000 kg,
Floarea soarelui = 2.500 kg,
Sfeclă de zahăr = 25.000 kg,
Privind creșterea animalelor, în aceeași perioadă:
Taurine = 1.500, din care vaci cu lapte = 800,
Porcine = 150,
Tăurași = 300-400, care se exportau,
5 hale cu câte 2.000 găini , în fiecare, ouătoare și pui
de carne.
Hectare cultivate pe diferite produse |
Producţii medii la hectar (kg.): |
|
|
De-a lungul vremii, unitățile agricole din comuna Săgeata au beneficiat de serviciile unor ingineri competenți. Iată câțiva dintre ei: soții Veronica și Ion Dache, Cornel Andronache, Mariana și Gheorghe Oprea, Marin Țâru, Alexandru Sandu, Valentin Tănase, Gheorghe Bichirgiu, Gheorghe Vișan, și alții.
Unele aspecte negative au fost semnalate de inginerul Gheorghe Oprea, un profesionist cu mare experiență, care scotea în evidență: „am fost oripilat de problema minciunii, de raportările fictive, de lipsa posibilității de mișcare, de îngrădirea competenței, neputând să-ți concepi tu, fermier ori președinte de C.A.P., planul de producție, structura culturilor, modul de valorificare al recoltei″
Cooperatorii primeau, pentru un an de muncă istovitoare în C.A.P., maximum 120-150 kg de grâu și porumb, ceea ce era o nedreptate strigătoare la cer.
În anul 1962, deşi producţia agricolă a fost satisfăcătoare, ţăranii colectivişti s-au ales cu foarte puţine bucate, întrucât dările către stat au fost foarte mari. Ţăranii s-au revoltat, considerând că au fost încălcate promisiunile făcute de autorităţi la înfiinţarea CAP-ului.
„Tot ce se realizează e al vostru” – li s-a spus şi s-a apreciat că vor primi 8 kg porumb boabe, la ziua de muncă. Nu s-au ţinut de cuvânt şi le-au stabilit 4 kg ştiuleţi la ziua de muncă. Având în vedere cele întâmplate, satul a avut de suferit, dar pe parcurs treburile s-au mai îndreptat.
Datele prezentate mai sus, în legătură cu formarea CAP-ului au fost redate în cartea monografică „În căutarea unei noi şanse . Săgeata”.
Din discuţiile cu Constantin Stănilă, cel mai longeviv preşedinte de C.A.P. (1962-1983) şi apoi primar al comunei Săgeata (1983-1988), datele apar cam diferite:
- CAP-ul s-a format cu 1350 ha, dintre care 910 din partea satului Dâmbroca şi 440 din partea satului Borduşani. Terenul de până la 1481 ( adică 131 ha), aparţineau AESS, societate care avea 50 procente ale statului şi 50 ale comunei.
- unele sectoare ale CAP-ului s-au dezvoltat treptat, astfel:
-
La bovine s-a pornit de la 17 vaci şi s-a ajuns la 400 capete, dintre care vacile erau în număr de 370, iar tineretul în număr de 30;
-
La ovine s-a pornit cu efectiv redus şi abia în 1970 s-a ajuns la 300 oi;
-
La avicol, s-a pornit cu două cuiburi (hale) şi s-a ajuns la trei hale. Erau două categorii de păsări: ouătoare şi pentru carne.
-
Viticultura nu a fost ca ramură a CAP-ului. S-a repartizat o suprafaţă de teren la marginea satului, spre Borduşani şi acolo au primit unii săteni câte 10-15 ari pentru vie. Aceste loturi, de 10-15 ari, făceau parte din cei câte 30 ari lăsaţi în folosinţă fiecărui gospodar.
-
Sectorul irigaţii a început prin irigarea cu motopompe a sectorului legumicol, pe 15-20 ha şi s-a extins tot cu motopompe şi în regim propriu al CAP-ului, la terenul de După Oboare (pe Suhat). La iniţiativa preşedintelui CAP, Constantin Stănilă, în 1972 s-a trecut la un sistem de irigaţii extins la o suprafaţă de 500 ha. Pentru o bună cunoaştere a sistemului, Constantin Stănilă a fost trimis la specializare în China. Sistemul a fost proiectat şi realizat de către IELIF (Întreprinderea de Executare a Lucrărilor de Îmbunătăţiri Funciare). CAP-ul a contribuit cu executarea canalelor secundare, pe 5 artere. Sistemul de irigaţii a fost finalizat în 1980.
-
În ce priveşte sectorul de maşini agricole, acesta nu aparţinea CAP-ului, ci era constituit ca SMA-uri de stat, care deserveau CAP-urile. Un asemenea SMA se afla la nivelul comunei Săgeata şi avea secţii la nivelul CAP-urilor, deci şi la CAP „Libertatea” din Dâmbroca.
CAP-ul a fost organizat pe 5 brigăzi, dintre care trei ale satului Dâmbroca (brigadieri: Stanciu Neculai, Dedu Voicu şi Oprea Dumitru) şi 2 ale satului Borduşani (cu brigadierii: Ion Ilie şi Mihai Gheorghe). Fiecare brigadă avea câte un efectiv de 50-60 lucrători, organizaţi în 3-4 echipe.
La conducerea CAP-ului, pe diferite perioade de timp, au fost:
-
Şerban Preda, din martie 1962, până în octombrie 1962;
-
Constantin Stănilă: 1962-1983;
-
Ing. Andronache Cornel: 1983-1990;
-
Ing. Bădescu Adina: 1990-1992,
Menţionăm că din 1977, CAP „Libertatea” Dâmbroca a fost încorporată la nivelul comunei, în CAP „11 Iulie” Săgeata.
Sectorul legumicol a fost organizat sub directa coordonare a AESS Săgeata, ca fermă de stat, în care 50% din afacere aparţinea CAP-ului. Această fermă era condusă, cu mare competenţă de brigadierul Sares Ştefan şi avea circa 120 lucrători, organizaţi pe 5 echipe.
DIN MĂRTURIILE UNOR LIDERI AI C.A.P. - ului
Ştefan SARIS
|
|
Născut: 1916 - Teleorman – Vlașca;
Decedat: 1996.
(Mărturia Măndiţei Saris):
„Bunicul, aflându-se în insula Hios, sub stăpânirea turcilor şi aceştia capturau femeile frumoase pentru sultan, a părăsit ţara şi a ajuns în România, în Teleorman, apoi la Brăila. Era un om bogat, se numea Sariologur Nicolas. Avea vapor, căra marfă pe Dunăre.
Nu prea a mers treaba şi a venit la Scurteşti, judeţul Buzău. Avea 8 copii (4 băieţi şi 4 fete): Vanghelie (Vanghelis), Vasilis, Dimitris, Fanachis, Eugenia, Ecaterina, Elena şi Olga
La Scurteşti, pe moşia lui Şuţu, ca administrator a făcut o crescătorie de porci, florărie, fermă legumicolă.
A decedat în 1946, cam la 66 ani.
Realizările deosebite ale lui Ştefan Saris (Fanache):
-
a realizat solarii frumoase la ferma CAP-ului,
-
a realizat proiectul cu solariile de la apa Buzăului,
-
a deturnat cursul apei Buzăului şi cu motopompe aducea apa la solarii.
-
a devenit şef de fermă în 1962 şi a activat pe funcţie până în 1990
|
|
|
Constantin STĂNILĂ
Născut: în anul 1931
În satul Dâmbroca, comuna Scurteşti
Din părinţii Dumitru şi Tudora Stănilă
De profesie: Agricultor
Cu domiciliul în Dâmbroca, comuna
Săgeata, Judeţul Buzău.
Căsătorit: 1955, cu Aurica Nistor, din
Pârscov.
Judeţul Buzău,
2 copii: - Enache, n. 1955– comisar, pol. Buc., are un copil - Maria, cu 2 copii gemeni, clasa a XI - a
|
Studii şi activităţi:
-
1938–1942 –Şcoala elementară, la Dâmbroca, com. Scurteşti,
-
1964–1968 – gimnaziul, la Pogoanele, jud. Buzău,
-
1968–1973 – Liceul, la Râmnicu Sărat,
-
1950–1962 – agricultor,
-
1962–1983 –Preşedinte CAP „ Libertatea” Dâmbroca, perioadă în care a mers şi la perfecţionare în China,
-
1964– Academia „Ştefan Gheorghiu” Bucureşti
-
1983–1988 – Primar, comuna Săgeata,
-
1988–1990 – Preşedinte Cooperativa de Consum.
4.- COMUNA SĂGEATA DUPĂ REVOLUȚIA DIN 1989
Această etapă a debutat cu Legea fondului funciar nr. 18/1991, act care a desființat marele producător cooperatist și, s-a revenit la micul producător. Abordarea legii nu a ținut cont de inventarul „logistic″ necesar performanțelor la nivelul tehnicii mondiale.
Au urmat cele 2 legi care reglementează proprietatea: Legea 1/2000 și Legea 247/2005, benefice d.p.d.v. moral-umanitar, dar tezele elaborate de puterea instalată după 1990 – incompetentă și superficială, chiar răutăcioasă și antinațională (dacă ne referim la cuprinderea în actul normativ al noțiunii de „lichidare a C.A.P.-urilor″) au avut „darul″ să ducă la scăderea dramatică a performanțelor în agricultură, la pierderi catastrofale pentru economia națională. A fost vandalizat patrimonial C.A.P.-urilor, s-a generat o luptă aprigă pentru îmbogățire rapidă. La nivel naţional, a fost vândută străinilor o mare parte din suprafața agricolă a țării.
La nivelul țării se practică agricultura de subzistență.”
Această perioadă a început sub semnul destrămării structurilor comuniste. CAP-ul „11 Iulie” Săgeata şi-a mai continuat activitatea cca 1,5 ani, având ca preşedinte pe doamna Ing. Bădescu Adina. Treptat s-a mers către falimentare şi oamenii au fost puşi în posesii, cu terenurile cuvenite prin actele de moştenire. Lipsa unor legi clare de trecere de la munca în colectiv, la proprietatea particulară, a condus la o destrămare, forţată de presiunea sătenilor. Nici nu mai putea continua căci se fura prea mult.
Cea mai dureroasă acţiune, comisă de săteni, a fost aceea că au distrus total sistemul de irigaţii.
Animalele au fost date la oameni, care cum a putut să apuce. Aşa s-a întâmplat şi cu activul imobil. Despre grajduri, se spune că au fost dezmembrate, materialele provenite din dezmembrări au fost vândute şi sătenii au votat ca acei bani să fie daţi bisericii pentru renovare.
Prin Legea nr. 18/1991, s-a introdus o sintagmă care poate fi considerată răutăcioasă și antinațională: „lichidarea C.A.P.-urilor″, care a alimentat o ură furibundă a unor mulțimi flămânde după o îmbogățire rapidă și care a condus la vandalizarea patrimoniului realizat de acest unități în cei 40 de ani, cu pierderi catastrofale, de sute de miliarde de lei la nivelul economiei naționale.
Fermierii individuali pot fi considerați toți locuitorii comunei, întrucât fiecare își lucrează cel puțin via și grădina, care ocupă, în medie, 0,5 ha.
Agricultura de week-end este practicată de cca 100 de cetățeni, care posedă 200 ha de teren.
Au fost redate proprietățile țăranilor, lipsiți de puterea fizică, de dotarea materială și de puterea financiară pentru a-și putea lucra pământurile. În afară de aceasta populația satelor este tot mai redusă numeric și îmbătrânită, iar mulți cetățeni, care au intrat în posesia terenurilor, nu mai domiciliază de foarte mult timp la sate, au plecat în orașele țării sau în lumea largă. Așa se face că anual, 5% din teren rămâne pârloagă. Multe terenuri au fost vândute, sau date în arendă
Trecându-se la practicarea unei agriculturi de subzistență, proprietarii nu-și mai pot permite să recurgă la semințe din soiuri și hibrizi valoroși, iar cantitățile de îngrășăminte chimice, erbicide, pesticide și insecticide utilizate de micii fermieri locali într-un an însumează mai puțin de 30%, din cele utilizate în C.A.P.-uri până în 1990.
Concurența, ce are loc și în domeniul agricol, a impus regândirea structurii culturilor. Astfel, s-a renunțat la brand-ul localității – cultivarea legumelor, dar și a tutunului și, astăzi, este o orientare accentuată pe cultivarea rapiței pentru biocombustibil.
Ing. Gheorghe Oprea
„Agricultura României a ajuns într-o stare jalnică. Izvoarele situației de azi își au rădăcinile în comunism, când, deși aveam exploatații masive, care permiteau aplicarea tehnologiilor avansate, eram împiedecați să ne facem meseria.
Ing. Gheorghe Oprea |
|
Erau prea multe controale, prea multe constrângeri, prea mulți șefi și băgători de seamă, nu puteai să cultivi, ceea ce se preta în zona respectivă, iar retribuirea muncii era lamentabilă……
Toate acestea diminuau drastic din binele ce însoțea comunismul, respectiv asigurarea locurilor de muncă, locuințe pentru orășeni, gratuitatea învățământului și actului medical...
Căderea comunismului a adus în actualitate revenirea la respectul propri-etății asupra pământului, spargerea unităților agricole dar și fărâmițarea suprafețelor și confruntarea micilor fermieri cu greutăți mari, care, de la an la an, cresc în progresie geometrică. Se poate spune că „agricultura este sedusă și abandonată″. Împrumuturile sporesc aberant, iar producția finită se valorifică la prețuri sub cheltuielile efectuate pentru obținerea ei….. În timp ce în țările vestice ale Comunității Europene, subvenția este de 375 €/ha, la noi aceasta se ridică abia la 97 €/ha. În ceea ce mă privește, conduc o societate agricolă la care au aderat 600-700 de oameni, cu o suprafață totală de 800 de ha.
|
Posesorii de terenuri își concep planul de cultură, lăsând în grija mea efectuarea lucrărilor agricole. Din perspectiva specificității proprietarilor de terenuri, realitatea prezentă a impus 3 categorii:
-
Fermieri cu terenuri reduse, care-și lucrează singuri pământul,
-
Proprietari cu terenuri încredințate rudelor sau altor persoane apropiate,
-
Proprietari care nu-și pot lucra pământul, încredințându-l unor asociații.
Pe lângă dificultățile enorme pe care le întâmpinăm în înființarea, întreținerea, recoltarea produselor și valorificarea acestora, ne lovim de un grup dictatorial, inexpugnabil de angrosiști, care taie și spânzură, arogându-și dreptul de a decide. Preiau producția finită la prețuri derizorii, cu mult sub cheltuielile pentru obținerea acesteia……″ (Ing. Gheorghe Oprea, – extras din cartea „În căutarea unei noi șanse - Săgeata” - 2010 )
„Ing. Pavel Tănase, 2010, specialist în agricultură cu o vechime de peste 54 de ani în acest domeniu, multe decenii ca director al S.M.A., iar după 1990 șeful unei asociații agricole, cu statut juridic, actualmente fiind și viceprimar al comunei Săgeata, se destăinuie: „Agricultura este total abandonată de guvernanți…. Nu există o strategie, nu sunt sprijiniți în mod corespunzător fermierii din domeniu…
Ing. Pavel Tănase |
|
Având experiență în activitatea agricolă, am încercat să scot producția de sub imperiul hazardului. Pe cele 1.700 ha., ale asociației pe care o conduc, am adoptat-o tehnologie modernă. Dispun de 11 salariați, pe care-i remunerez cu 800 – 1.500 lei, iar dotarea ce am asigurat-o, în ani, este una de vis. Toate utilajele, agregatele și mașinile sunt de import și aparțin generațiilor de ultimă fabricație: tractoare, de diverse capacități; semănători; pluguri; discuri și alte utilaje din diverse game, ceea ce ne permite efectuarea tuturor lucrărilor de cea mai bună calitate și în perioade optime.
Aceasta face ca și în anii dificili d.p.d.v. climatic să obținem producții deosebit de mari. Bunăoară, în 2008, am recoltat de pe o parcelă de 150 ha = 8500 kg de grâu / unitate, iar media a fost de 6.000 kg/ ha.
Pe ansamblul comunei, al județului și al țării, situația nu se prezintă la fel. Cauze sunt diverse și ele țin atât de lipsa unor măsuri pe plan central, de insuficienta subvenționare a acestei ramuri, care nu este considerată strategică……..″(Ing. Pavel Tănase, – extras din cartea „În căutarea unei noi șanse - Săgeata” - 2010 )
|
Din 2010, până în prezent, la nivelul comunei Săgeata și, dacă luăm în calcul și alte tipuri de societăți, pe care nu le mai nominalizăm, fără a intra în detalii, situația se prezintă astfel:
a.- UNITĂȚI ECONOMICE DE IERI, COMUNA SĂGEATA
„C.A.P. din localitatea Găvănești a purtat denumirea „7 noiembrie”. ......
C.A.P.-ul din localitatea Dâmbroca s-a numit „Libertatea”.
Constatăm astfel că în comună s-a atribuit denumirea a două date cu semnificație în evoluția comunismului universal (sovietic) – 7 noiembrie, și a celui național românesc – 11 iunie,
Celelalte unități cu caracter economic ori comercial aveau până în anul 1989 denumirile standardizate de însăși activitatea pe care o prestau. Așa era cazul morilor (Moară), ori a sifonăriilor (Sifonă-rie). În cazul în care au existat mai multe sifonării, denumirii aces-tora li s-a adăugat în vorbirea curentă, numele proprietarului, ori a toponimiei locale. Astfel la Săgeata prin anii 70-80 ai secolului tre-cut au existat succesiv sau simultan mai multe sifonării. Denumirile uzuale ale acestora erau: Sifonăria de la Vale (din Săgeata de Jos) sau Sifonăria lui Lupu („La Lupu”); Sifonăria de la Băltăgan (din casa lui Gheorghe Băltăgan, Băltăgan fiind de fapt numele de poreclă) – din centrul satului („La Băltăgan”) și Sifonăria lui Pârpâiac (Pârpâiac fiind numele de poreclă al lui Ion/ Ionel Mihai din Săgeata de Sus) .″ (de Profesor Univ. Dr. Ghe. Calcan)
„În prezent, activitatea economică a comunei este dominată de asociațiile agricole. Acestea au preluat activitatea fostelor C.A.P.–uri. Ele există în fiecare localitate. În localitățile mai mari, funcționează chiar mai multe astfel de unități economice. Denumirea acestora îmbracă uzanțele generale ale procesului de nominalizare. Exemplifică m prin trei societăți/asociații cu manageriat de familia Gheorghe Oprea din localitatea Săgeata. Prima este SA Oprea (Societatea Agricolă Oprea), numele de familie al titularilor acestei asociațiiagricole fiind integrat denumirii societății. Celelalte două aparțin fiilor familiei Oprea, Florian și Mădălin. Astfel, numele acestora este: S. C. „Oprea Florian” Team și respectiv, S. C. MD „Agro SRL”. MD reprezintăinițialele prenumelor celor doi soți – Mădălinși Dorina Oprea .
În comună își desfășoară activitatea un anume număr de societăți comerciale mici, cu o sferă relativ variată de activități ori prestări de servicii. Denumirea acestora s-a integrat aceluiași proces de acordare a numelui.
Spre exemplu, pe una din firmele afișate la stradă în localitatea Săgeata putem citi:
-
SC Segeso Termoplast SRL. Pe o reclamă se află inscripționarea: Reparații frigidere, o alta anunță: G. P. L. AUTO (Gaz Petrolifer Lichefiat).
O altă reclamă din Bordușani conține înscrierea: Servicii funerare Non stop etc.
-
Pentru a-și cultiva mai bine terenul și a putea face față concurenței, sătenii s-au unit, pe baza Legii nr.36/1991, în societăți comerciale agricole, cu statut juridic.
În anul 2010, în comună sunt următoarele societăți de profil:
-
S.C. Universal Grup Impex S.R.L. Săgeata, administrată de Pavel Tănase, care deține 1.200 ha;
-
S.A. Oprea, în comuna Săgeata, condusă de ing. Gheorghe Oprea, care administrează 1.000 ha;
-
S.A. „Victoria″ Găvănești, administrată de contabila Filofteia Nichițelea, care dispune de cca 650 ha;
-
S.A. „Dreptatea″ Găvănești, condusă de contabila Dumitra Ioniță, care dispune de 400 ha;
-
S.C. Ceaușu ULPROD, profilată pe culturi agricole și producătoare de ulei;
-
S.C. TEAM, administrată de Florian Oprea, care dispune de 500 ha;
-
S.C. ALINAGRA, administrată de Veronica Ioniță, care deține 400 ha;
-
Fostul complex avicol Săgeata a cunoscut mai multe privatizări, în prezent fiind deținut de o firmă irakiană, care l-a profilat pe creșterea puilor de carne. Capacitatea acestuia este de 32.000 de pui, de câte 2 kg, pe care-i livrează în termen de 40 de zile.
În comună există: 110 tractoare de diferite mărimi, dintre care 25 sunt cumpărate din import și 15 combine de recoltat păioasele.
În condițiile actuale, în anii normali, producțiile medii realizate în asociații sunt de: 4.000 kg la grâu, 5.000 kg la porumb, 2.000 kg la floarea - soarelui, 15 tone la legume, deși ultima cultură a rămas, în ultima perioadă, doar simbolică.
Din discuțiile cu zeci de proprietari, care și-au încredințat terenurile asociaților, rezultă că se înregistrează și unele nemulțumiri, cauzate de dificultățile de comunicare, fie prin aroganța și disprețul ce-l afișează unii administratori ai acestora, care se cred supraoameni, sfidând mai ales persoanele în vârstă.″ (de Prof. Univ. Dr. Gheorghe Calcan)
Din „Strategia de dezvoltare economică a comunei Săgeata”
Activităţile economice care s-au dezvoltat în comună Săgeata, s-au bazat în mare măsură pe valorificarea resurselor locale, în special a terenului agricol, care ocupă 89.14% din suprafaţa totală a comunei.
Principalele ocupaţii ale locuitorilor comunei sunt legate de agricultură şi de creşterea animalelor. Ambele au fost favorizate în principal de aşezarea comunei în zona de câmpie şi de faptul că aproximativ 76.08% din teritoriul comunal este teren arabil.
Potențialul economic cât și structurile economice pentru valorificarea acestuia sunt modeste, dominant agricole, ceea ce conferă comunei Săgeata un suport redus de dezvoltare în perspectivă. Această situație se amplifică prin poziția localității într-o zona caracterizată prin diverse disfuncționalități demografice, economice, sociale și de echipare edilitară, dar acesta nu este un impediment pentru locuitorii din Săgeata. Suportul economic al comunei este asigurat, în principal, de fondul agricol care ocupă 83,12% din suprafață totală a teritoriului administrativ. Potențialul economic actual al așezării este predominant agricol, cea mai mare parte a populației având locuri de muncă în exploatațiile agricole particulare, agromec-uri și în alte societăți agricole. Sectorul zootehnic este dezvoltat Ia nivelul gospodăriilor, dar pe teritoriul comunei își desfășoară activitatea și SC AVICOLA SA Săgeata.
Pe rază localității Săgeata își desfășoară activitatea o balastieră pe cursul Buzăului.
Distribuția agenților economici după domenii de activitate:
-
unități comerciale de desfacere cu amănuntul: 35;
-
societăți agricole prestatoare de servicii : 6;
-
societăți agricole: 5
-
Distribuția agenților economici după formă juridică:
-
societăți comerciale: 35;
-
asociații familiale: 1;
-
persoane fizice autorizate: 45.
Deşi activităţile de producţie şi în special cele cu valoare adăugată mare, sunt slab reprezentate în sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii, este de remarcat totuşi o diversitate a activităţilor desfășurate de acestea: prelucrare şi stocare seminţe, extragere agregate de râu, prelucrare materiale de construcţie, servicii de mecanizare a agriculturii, comerţ. (Text preluat din „Strategia de dezvoltare locală a comunei Săgeata, judeţul Buzău pentru perioada 2014-2020”)
Față de situația din 2010, majoritatea fermelor agricole s-au extins la suprafețe mai mari (prin cumpărare de terenuri sau prin arendare), iar fermele zootehnice au cuprins mai multe animale, mai ales ovine. Este meritul fermierilor că valorifică suprafețele agricole și trebuie felicitați că nu au lăsat să fie înstrăinate pământurile strămoșești ale comunei Săgeata.
În acest an, 2019, proprietățile majorității fermierilor au crescut. Nu am ținut neapărat să intru în detalii privind averea fiecăruia, dar țin să-i evidențiez pe cei mai implicați în activitatea agricolă și în creșterea animalelor: Gheorghe Oprea și familia lui, Pavel Tănase și familia lui, Nicolae Crăciun și familia lui, Olguța Ros, Veronica Ioniță, Filofteia Nichitelea, Răzvan Cățoi, Sebastian Florescu, Aurel Lalu și familia lui, Maria Hoașă și alții.
c.- SOCIETĂȚILE AGRICOLE MAI IMPORTANTE DIN COMUNA SĂGEATA - 2019
|
SC CHILIANCA SRL |
SA VICTORIA |
SA. OPREA |
SC TRANS COBRA SRL |
SC OPREAF LORIAN TEAM |
SA DRUM NOU |
SA DREPTATEA |
SC UNIVERSAL GROUP IMPEX |
SEDIU ADMIN. GĂVĂNEȘTI |
DMA PANIF SRL |
SC ALINAGRA SRL |
SC CRĂCIUN PREST SRL |
SC AGROBANIȚA CONSTRUCT |
SC MD AGRO SRL |
SC PESCONTI SA |
SC GIMEX IMOB, COMERȚ SRL |
SC MARY FARM SRL |
SC AGROINTER SRL |
SC SOFTWARE&HARDWARE INDUSTRY SRL |
SC UNIVERSAL AGROZOOTEHNICA SRL |
SA AGRICOLA NR 1 SĂGEATA |
SC OL&MI IMPEX SRL |
SC TARA AGRORURAL SRL |
I.I. IONIȚĂALEXANDRU ION |
LALU FLORY PREST COM |
SC TARA MADIN SRL |
SC AGROTREND SRL |
SC IRIAL TOP AGRO SRL |
„După revoluţie s-au repezit toţi să apuce câte ceva şi s-a ajuns la ce se vede: împroprietăriri abuzive a unora care nu au avut terenuri în Dâmbroca; distrugerea tuturor înstalaţiilor de irigare, construite din banii comuni; lipsa mijloacelor de efectuare a lucrărilor agricole; neaplicarea măsurilor de combatere a dăunătorilor.
Dimensiunile satului sunt de 460x1470 m. Satul este înconjurat de teren arabil. În partea spre Stănceşti se află linia Obştea, mărginită în capăt de lotul Cernătești; înspre Borduşani este linia Murgeasca, mărginită în capăt de lotul Chiliile; în capul satului înspre Boboc, este linia Pogoane, mărginită de lotul Aldeni. Lunca satului, de lângă apa Buzăului a fost vândută lui Ion Dincă, din Săgeata. Suprafaţa arabilă a satului însumează 900 ha.” (Nedelcu Ion)
„După 1989, când a fost detronat comunismul în România, primii care au primit pământul înapoi, au fost familiile celor deposedaţi forţat.
Tatăl meu se mutase la cer cu 6 luni înainte, unchiul plecase în America la fiul său, părintele Constantin Alexe, iar Lalu Gheorghe şi-a cumpărat cât a putut de repede căruţă cu cai. Trăiau o a doua tinereţe, chiar dacă trecuseră de 50 de ani. Toată aşteptarea aceasta (1962-1989) nu a fost zadarnică, cu toate că au trebuit să treacă 27 de ani. Adesea tatăl meu o întreba pe mama :
- Mariţă, dacă ăştia ne-ar da pământul înapoi, noi ce-am face? - Fugi măi omule, că nu au cum să ni-l mai dea înapoi!
- Şi totuşi? insista tatăl meu.
- Nu ştiu. Cine o să-l mai muncească? Noi am îmbătrânit, iar copiii au plecat toţi la oraş şi au serviciu.” (Pr. Costel Ion)
Ing. Nicolae Bădescu
|
|
„Treptat, treptat, câţiva oameni şi-au creat ferme: Crăciun Nicolae, Lalu Aurel, Lalu Marcel, Bădescu Nicolae
S-a dat prioritate unor plante, astfel:
- Grâul 25 %
- Floarea soarelui 25 %
- Porumb 30 %,
- Plante furajere 8 %,
- Legume, pepeni 8 %
- Vii 2 %
- Plante industriale 2 %
|
Satul deține cca 910 ha, teren agricol.
Recolta 2012–a fost diminuata cu 75%, din cauza secetei
Prestaţiile se fac cu următoarele tarife: arat - 300 lei, înfiinţat cultura – 300 lei, întreţinere (erbicidare, praşilă) – 200 lei” (Nicolae Bădescu)
PREZENTAREA UNOR FERMIERI DIN SATUL DÂMBROCA
În 2012, situația se prezenta astfel:
-
Nicolae Crăciun, - fermă agricolă, fermă de animale, procesare lapte,
-
Aurel Lalu – fermă agricolă
-
Adrian Bădescu, fermă agricolă şi de animale
-
Marcel Lalu – fermă de animale
-
Ion Oprea – fermă agricolă
-
Constantin Mirea (Epeco), ferma agricola
-
Constantin Constantin
„Eu ţin evidenţe contabile la 10 -15 societăţi comerciale. Am cochetat şi cu ideea unei ferme, dar nu am timp şi apoi îmi place şi să mă culturalizez, să văd un spectacol, o piesă de teatru..... Mulţi fermieri îmi cer sfaturile. Îi ţin evidenţa şi lui Nicolae Crăciun. Anul ăsta a fost secetos, dar tot s-a făcut câte ceva şi oamenii au animale, grădini cu legume, irigate. Sunt oameni care scot din te miri ce câte o afacere”. (Ion Stanciu)
„Dintre fermierii satului, în 2012, pot numi pe:
- Nicolae Crăciun fermă mixtă : 200 vaci, 450 oi, 200 ha teren agricol, 5-6 tractoare, combină, cositoare, etc
- Aurel Lalu: 150 ha, 25–30 tăuraşi, 30 porci;
- Nicolae Bădescu şi fiul Adrian; 50 ha teren legumicol.
- Marcel Lalu: fermă de animale (vaci şi oi);
- Eusebiu Mirea: utilaje agricole, vaci.” (Nicolae Bădescu)
Situația fermierilor în 2019:
Aceeași fermieri, în 2019, și-au extins suprafețele agricole și turmele de animale, astfel:
Aurel Lalu, a cuprins o suprafață de peste 200 ha teren arabil, cea mai mare parte cumpărată, dar a renunțat la crescătoriile de tăurași și de porci.
Nicolae Crăciun și-a extins ferma de oi la cca 850 de capete, dar a renunțat la vaci, iar ferma agricolă a împărțit-o cu, copiii.
Nicolae CRĂCIUN
|
|
Născut: la 18 nov. 1967
În satul Dâmbroca, comuna Săgeata, jud. Buzău.
Din părinţii: Tudor şi Ilinca Crăciun (Călinescu),
Domiciliat în Dâmbroca, Săgeata, Buzău.
Copii: - Virgil, stud. Anul IV la Med. Veterinară,
- Alexandru, elev la Lic. Sportiv Buzău.
Ocupaţia: Fermier zootehnic.
Studii şi ocupaţii:
1974–1982 – Şcoala Generală Dâmbroca,
1982–1984 –Liceul IU Tehn. Buzău, specialist, Maşini şi Utilaje,
1984–1986 –Şc. Profesională Electromecanici Auto, Constanţa.,
1986–1988 - şofer ITA Buzău- transport marfă,
1988–1989 – stagiul militar ( 16 luni),
1990–1994 – şofer la ITA Buzău,
1994 – privatizat, fermier zootehnic.
|
Interviu cu Nicolae CRĂCIUN, 2019
MI: Nici pentru familia lui, omul nu mai crește o vacă, cum se întâmpla altădată, și oi, cred că ați ajuns la 1000.
NC: Nu am 1000, ci opt sute și ceva.
MI: Și teren agricol, cât aveţi?
NC: Am în jur de 130 de ha, iar în arendă, cca 100 de ha și prestări vreo 70 de ha.
MI: Sunteţi renumit că investiți în terenuri de case, de la cei plecaţi.
NC: Da, am mai cumpărat unele case.
MI: Cine face toate muncile astea?
NC: Am un băiat pe care l-am angajat, și cu băieţii mei, și cu mine. Băieții mei au case aici în sat, sunt în curs de construcţie.
|
Casa lui Virgil Crăciun |
Casa lui Alexandru Crăciun |
O casă se află la șosea, vis a vis de cimitir, care are și un bar cu pariuri sportive.
Băiatul cel mic este inginer agronom, termină și masteratul acum și nu are de gând să plece în altă parte.
MI: Mare lucru ați reuşit dumneavoastră și Aurel Lalu. Parcă sunteţi două familii „gemene”, că vă țineți copiii în sat, iar soțiile lor lucrează pe la magazine. Sunteți oamenii care țineți, cât de cât, economia satului și cel mai important contează că pământul este încă al satului. Dacă ați însămânţat această sămânţă a dragostei de pământ și a dragostei de muncã agricolă, plus profesionalismul copiilor, va fi dusă mai departe această acţiune și nu vor veni, din cine știe ce parte a lumii, italieni sau turci…
NC: N-ar fi bine să fie înstrăinate pământurile.
Aurel LALU - 2012
|
|
Născut: 19. oct. 1971,
În satul Dâmbroca, comuna Săgeata, Buzău,
Din părinţii: Smaranda şi Nicolae Lalu
Căsătorit: cu Florica Mihai, din Săgeata.
Copii: - Mihăiță, 18 ani, elev clasa a XI-a, la Liceul Agricol din Buzău; Dragoş, cls. V, în Dâmbroca.
Studii şi ocupaţii: 1978–1986 – Şcoala Generală Dâmbroca
1986 – 1988 –Liceul de Petrol – Berca,
1989 ( 2 luni) – angajat la Barajul Siriu, ca mecanic, apoi şofer, pentru 4 luni.
1989–1991 – şofer la IJTL (Intr. Judeţeană de Transport Local), Bz.
1991–1992 – stagiul militar, ca şofer la poliţie,
1992–1995 – Şofer la IJTL Buzău,
1995– patron de magazin, în satul Dâmbroca - a cumpărat pământ – şi s-a ocupat de grădinărit, apoi a cumpărat şi arabil şi a luat pământ în arendă.
2004– a cumpărat ferma agricolă.
„Caracterul este la temelia demnității personale,
Dacă omul va îmbina fericirile altora cu ale sale.” MI
|
Unele dintre utilajele agricole ale lui Aurel Lalu
|
|
Dragoș, fiul de 11 ani, la arat
|
Utilaj de balotat paie
|
|
|
Pluguri
Aurel LALU – 2019
Lucrează peste 200 de hectare, în mare parte porumb, floarea soarelui, grâu, pepeni (5-10 ha.) și ceva orz, ovăz, mazăre și lucernă,
În proprietate are ceva peste 50 de ha, restul fiind arendate.
Societatea este familială, fermă de familie, în care sunt implicați Aurel Lalu, cei doi fii: Mădălin și Dragoș, și soţia. Soția ține rostul întregii ferme, inclusiv a magazinului mixt.
Activitatea agricolă este rentabilă, dar cu eforturi mari.
Activitatea agricolă a fost afectată, în anul 2019 de ploile prea abundente, de ploi cu piatră. După ploaia cu piatră au trebuit să fie întoarse 30-40 de ha. Se străduie să refacă din pierderile avute.
Ferma, când a cumpărat-o, în 2004, i-a creat o satisfacție enormă, care l-a obligat la eforturi extraordinare.
A plecat de la 1 ha și a ajuns la situaţia de astăzi. Speră ca, copiii să-i calce pe urme și sunt implicați și ei 80%, și vor duce această muncã în continuare. În timpul de când a deschis această fermă și până azi, copiii lui s-au ocupat numai de agricultură și de școală. Din 2012, când s-a tipărit cartea monografică a satului Dâmbroca și până azi, lucrurile au evoluat încet, bine și sigur. Nu se lamentează de greutăţi, sunt mulţumiţi să obțină, cât de cât, ceva profit, să poată reinvesti.
Sunt ceva greutăţi: le lipseşte un sistem de irigaţii, că au fost unii ani secetoși. Era bine să poată fi irigate măcar 50 -100 de ha. Ar fi fost o siguranţă de producţie.
Cea mai mare satisfacție este că, copiii îi calcă pe urme și fac cu drag ceea ce fac.
Marin MIRICĂ – 2012
|
|
M-am născut în anul 1949, luna iulie, ziua 26, Am făcut şcoala primară în sat, iar gimnaziul la Căpățânești, din comuna Mărăcineni.
Tata a lucrat la CAP, ca îngrijitor de animale.
Am fost 9 copii la părinţi, din care trei au murit (singura fată şi doi băieţi). Ca pregătire profesională şunt şofer, cu şcoala de şoferi, absolvită la Roman.
Am lucrat ca şofer la IRTA Buzău.
De legume m-am ocupat după ieşirea la pensie, în 1989. Produsele le valorificăm pe piaţă, dar e greu, că nu prea găsim tarabe libere şi le dăm la preţ scăzut angrosiştilor.
Despre oamenii din sat, pot spune că sunt gospodari, cresc animale, legume şi sunt comunicativi. În ce priveşte revolta din 1962, nu prea ştiu, eram copil de 13 ani.
|
Dintre fermierii satului Banița:
-
Dan Grigore – 200 ha și 4 iazuri
-
Jan Cățoiu – 200 ha
-
Ioan PICU – Are o societate proprie, pe persoană fizică, lucrează 28 de ha, cu utilaje cam vechi, dar se descurcă. Lucrează numai cu familia, cu cei doi fii, Marian și Cătălin.
„Cine a spus că banii nu aduc fericirea înseamnă că nu a ştiut unde să meargă să facă cumpărături.” citat din Bo Derek
„Un plugar care stă drept e mai demn de respectul nostru decât un nobil în genunchi.” citat clasic din Benjamin Franklin
Jan CĂȚOIU
|
|
Născut în comuna Smeeni, jud. Buzău,
venit în Banița prin căsătorie
Studii:
Școala Generală din Smeeni
Liceul Industrial Nr. 1, Aiud, de Industrie Ușoară,
„Din 1992-1993, s-au făcut restructurări la fabrici și a trebuit să ne retragem în agricultură, la Smeeni. Am avut o mică asociație, de agricultură, mai mult cu animale. În Banița avea asociație tata socru și, după ce a decedat a trebuit să preiau eu. Un timp am mers și cu asociația de la Smeeni, dar drumul era lung, cca 70 de km. și nu renta. Aici, cu ferma sunt din 2003.
În cadrul fermei am teren: o suprafață cumpărată și alta în arendă. În total vreo 200 de ha, dintre care vreo 70 cumpărate. Am renunțat în urmă cu trei ani. Mi-am îndrumat fiul să facă Facultatea de Agronomie, la București. A absolvit facultatea și masteratul. I-am dat lui spre gestionare, dar suntem alături de el și-l ajutăm. Fiul meu are 27 de ani. M-am hotărât să-i dau lui, să preia el societatea, auzindu-l că vrea să plece afară. |
Când l-am auzit, că vrea să plece, am înlemnit. L-am luat deoparte și i-am zis: „Îți dau societatea, ia-o, o administrează! Te ajut eu, la câmp, la treburi, tu te ocupi de acte, de dezvoltarea fermei. Cu meseria învățată în facultate te vei descurca”.
Ca mașini agricole avem 2 tractoare, semănătoare, cam toate utilajele necesare lucrării pământului. Nu ne mai trebuie acum cositoare, că dacă am renunțat la animale, nu mai avem ce face cu ea.
Trebuie să ai și plăcere, să simți că iubești munca, plantele să le îngrijești cu răspundere și pasiune.
În afară de noi doi, mai avem un băiat care este angajat și lucrează pe utilaje.
Soția se ocupă mai mult cu grădina și cu treburile gospodăreşti.”
Bibiografie
Cele trei asociații agricole manageriază 1800 de ha. (Discuție cu doamna ingineră Oprea, 26 august 2015).
|
|